Poezii de Maria Rugina

PRIMA REGULĂ DE AUR

 

Unicate incomplete, FORMELE sunt tributare

Necesității interne de-a trăi prin compensare:

Întunericul se-ntinde spre Lumina văzătoare,

Cuvîntul nu se rostește, dacă n-are ascultare,

 

Apa se lasă-nghețată sau sorbită în vapori,

Pentr-o clipă de răgaz, să se spele de sudori,

La o undă de căldură, sămânța-și anunță viul,

Oferind soarelui plajă, dar sorbindu-i auriul,

 

Sufletul, strivit de patimi, în fărâme se împarte,

Căutând în patru zări ființare fără moarte!

Această stare primită și mereu nesaturată

Este cheia unității, nu-ncetează niciodată.

 

Faptul de-a simți nevoia și soluția trăirii

Este ceea ce numim preinteligența Firii.

Din ea se naște mișcarea, căutarea, performanța,

Componența structurală, selecția și prestanța.

 

Care este rolul formei, modul său de raportare?

Ce înseamnă a trăi: consum sau echilibrare?

Din ce știm noi despre lume, orice gol își cere plinul—

Bucuria prin exces precede lipsa și chinul.

 

Totul este rezervor, fiecare ia ce poate,

Dar plătește lăcomia și-adâncirea în păcate.

Dualitate-alternantă, determinism relativ

Sunt părinții tuturor și-ai lumilor adeziv.

 

Întrebarea capitală, hrănind mituri milenare,

Vizează PERFECȚIUNEA CE-A CREAT, fără eroare,

IMPERFECȚIUNEA FORMEI—PRIMA REGULĂ DE AUR—

Care a schmbat Nefirea în opusul său tezaur!

 

NEAJUNGEREA DE SINE

 

Poposind, într-un târziu, în dilema RĂU SAU BINE

Și privind, cu luare-aminte, cum ard visele din jur,

Văd o floare alintată de un zumzet de albine:

Ce fac eu când mănânc miere—dulce clipa lor o fur?

 

Atingând o stea deschisă, o simt rece, dar vibrând.

Încercând s-o încălzesc, văd că nu se poate lua.

Strâng în palmă, cu răbdare, foc de mine și de gând.

Ea mă-ntreabă zâmbitoare: ,,Vrei un strop din raza mea?”

 

În Arcadia legendei, Visul meu își mână turma

Spre un adăpost de piatră, ferecat c-o cheie grea,

Care-i scapă de la brâu, când, distrat, îmi calcă urma.

O ridic, îi fac un semn, dar îmi cade cheia mea...

 

Nectar, căldură, lumină și alterintimitate,

Satisfăcând Legea Firii, ne-ntreruptă și imună,

Sunt valori de schimb perene, fără care nu se poate

Realiza SENSUL VIEȚII—NEVOIA DE ÎMPREUNĂ!

TEMA MEA ,,CEA DE TOATE ZILELE”

 

Mă simt ca la-nceput de mit,

Când toate tind să se separe,

Iar Firea –încă nefiindă –

Schițează semne de-ntrebare:

           De ce să mă fărâmițez, să fiu ceva sau altceva,

           Dacă Nefirea e stăpână și are Tot, fără să dea?

           Oare-acceptând alternativa mai poți să te unești cu tine

           Sau vei rămâne pe vecie o parte Rău și-o parte Bine?

           De ce-aș schimba liniștea oarbă pe o frântură de lumină,

           Doar ca să văd Viul din mine, care-n derută se înclină?

 

Și tocmai când Nehotărârea

Ținea în loc ,,cele ce sânt”,

Rostește EL –SUPREMUL TOT—

Zămislitorul Său Cuvînt!

 

Și astfel NU-ul otrăvit,

Ce-n Viul Firii se răsfață,

Intră triumfător în noi,

Hrănindu-se, hain, cu Viață!

 

         Neliniștită picătură, privesc această provocare

         Ca TEMĂ- A EXISTĂRII noastre—suprema Firii întrebare.

         Nu pot să fiu judecător. Nu pot avea ce-n mine nu-i,

         Dar caut ,,pâinea” mea- răspuns: UCIDERE DIN CULPA CUI?!

 

CONSUBSTANȚIALITATE

 

SUFLETUL e unda- rază ce conectează substanța

La sistemul informatic, unitar și propulsor,

Care ține-n echilibru nevoia și cutezanța

Formelor constituite și slobozite în zbor.

 

El unește diametric două puncte pe- o orbită.

Când substanțele converg, acestea se întâlnesc

Și, în logica Prefirii, contopirea lor imită

Sfera- mamă-a tuturor, în elan dumnezeiesc!

 

Nodul ce anunță sfera este clipa dilatată,

Când răsare-n Nesfârșire anergynismul sortit,

Depănând pe ghemul vieții o orbită separată

Și născând un Cer- Lumină dintr-un suflet ostoit!

 

Undele greșit cuplate sau uzate de-ncercări

Sunt retrase-n rezervor și recondiționate,

Iar canalele golite devin tot atâtea scări,

Pe care coboară-n lume noaptea sferelor ratate.

 

Când substanțe diferite își dispută-același loc,

Din ciocnire în ciocnire, sufletele pierd lumină

Și, înțelegând neșansa, în sălașul viu se-ntorc,

Iar orbita lor devine Crucea pe care suspină...

 

ÎN LOGICĂ TERRANĂ

 

Aud în mine flori de măr,

Șoptindu-și muzica-nfloririi

Și Raiu-ntreg se înfioară,

Când porțile sărută mirii.

 

La gura Soarelui arzând,

Bătrânul larg deschide ochii,

Visând doar roz acoperit

De verdele întâiei rochii...

 

Le-ntinde cheia prerodirii,

Din pleoape des iertare cere:

--Bine ați revenit, copii,

În voi stă marea mea putere!

 

CUNUNA FIRII

 

SINELE este substanța energetico-vitală,

Care își găsește-n formă exprimarea ideală.

 

Este ce primim ca dat—conectare la sublim—

AMPRENTA IDENTITARĂ, pe care ne construim.

 

Sinele, egoul, eul—trepte de manifestare—

Ne conduc, de la posibil, spre fiirea ca valoare.

 

Această reprezentare ține ordinea în trup,

Organizând ambientul, precum regina, în stup.

 

În relația cu mediul, păstreză viul intact,

Atrăgând sau respingând ofertele de impact.

 

O bună parte din sine circulă alternativ

Peste timp și peste spațiu, antrenată de motiv.

 

Astfel, gândul și simțirea țes al lumii tale sens,

Fotonic sau tahionic, în întregul Univers.

 

Sine dat, sine preluat și sinele exprimat

Reprezintă, ca trăire, cota noastră de înalt,

 

Compunând Cununa Firii—esența a tot ce este—

Neodihna înlucrării, mereu înspre, mereu peste!

 

SINE – SOARE

 

Nu știu să ajung la tine, dar percep puterea ta

Și, simțindu-te în mine, știu că mă vei ajuta.

Fiind component activ, rod și parte din Natură,

Viața se supune Legii: poate trece prin uzură,

Însă ea poartă în sine, în mod cert și evident,

FORMULA REGENERĂRII—axul viului potent.

 

Bătrânețea-i o etapă trecătoare-n viața noastră,

Care pândește, sperând, precum noaptea, la fereastră.

Dacă aprindem lumina, ea-ncetează pentru noi

Să fie de nepătruns, face pasul înapoi,

Retrăgându-se oricât făclia noastră ajunge,

Până când raza de soare, viguroasă, o străpunge.

 

Întreg Cosmosu-i zidit pe tipare unitare:

Fiecare are-n sine, în rotire, propriul soare,

SURSA VIEȚII—concentrare orgonico- retractivă,

Care se stinge când mintea se oprește, în derivă.

Depistând, în stadiu optim, abaterea ce-ai comis,

SINE-SOARELE răsare, ferindu-te de abis.

 

MORALA ,,BASMULUI BASMELOR LUMII”

 

O pânză vagă de paianjen, inofensivă și subtilă,

Dar care—dacă n-o respingi—te cotropește, fără milă(!);

 

Tot mai săracă-n consistență—un vis de vals amețitor—

Îți cântă muzica-ncetării, golindu-te de orice dor...

 

Nu te lăsa înduioșat, privește-o ca o colivie,

În care pari mai apărat, dacă-i cedezi partea ta vie.

 

Încearcă și vei confirma: prejudecățile-s povești.

În fiecare clipă-a vieții, RĂMÂI AȘA CUM CREZI CĂ EȘTI!

 

Orice se poate-înlocui: APASĂ PE REGENERARE,

Dă click VOINȚEI de-a trezi toate resursele primare,

 

Supune-te cu consecvență programului înscris în tine

Și vei simți cum MOARTEA MOARE, clipă de clipă, DE LA SINE!

 

VIAȚA NOASTRĂ-I PROTEZARE

 

Când intemperii ostile ne-agresează pre și post,

Ne căutăm sau ne facem, pentru toate, adăpost:

Pântec, peșteră, palat, scutec, haină și umbrelă

Sunt proteze, înfruntând externitatea rebelă.

 

Hrană, aer și lumină, în goluri interioare,

Ne dau verticalitate, formă, suflu și mișcare.

Dacă mergem pe structură, simțurile noastre toate,

Mai devreme , mai târziu, sunt sau pot fi protezate.

 

Lumea-ntreagă-ajunsă-n crză, neglijând acest demers,

Este azi amenințată să se oprească din mers.

Nu strivind—spre-acumularea valorilor, sine die,

De către un grup restrâns—vom proteza lumea vie,

Ci readucând în drepturi suprema minții valoare—

INTELIGENȚA UMANĂ, PROTEZA PROTEZATOARE!

 

FAR AL NEOPRIRII NOASTRE

 

La-nceput, a fost IDEEA! Exprimată în Cuvânt,

Ea a dat identitate tuturor ,,celor ce sânt”.

Chiar, mai mult, provocând mintea să înceapă a gândi,

A DESCHIS, în evantai, CELE CE AR PUTEA FI.

 

Cine—din motive varii—se căznește să oprească,

Pe un număr fix de itemi, din curs, MINTEA omenească,

Își asumă, cu știință, păcatul nicicând iertat

Al trufiei mărginite, ucigând ce ne-a fost ,,dat”.

 

În loc să se poticnească în noroi marcat cu sânge,

OMUL AR PUTEA DESCHIDE ERA-N CARE NU SE PLÂNGE!

Și Zenon din Kition s-ar întoarce printre noi,

Spre a fi încoronat Zeu al ,,lumii de apoi”—

 

O lume în care viața, urmând sensul ei firesc,

Devansează utopia, tinzând spre dumnezeiesc,

Nu pentru a-i epata strălucirea și puterea,

Ci PENTRU A FI-N ACORD CU PROIECTUL ȘI CU VREREA!

 

DRUMUL NEBĂTĂTORIT

 

ÎNTREBARE ȘI RĂSPUNS—pereche primordială—

Via viului din tine—ADEVĂR ȘI ÎNDOIALĂ—

Neastâmpăr, ipoteză, înțelegere, concept

Se desprind și se adună pe covorul înțelept

Al cunoașterii de sine, de-nceput fără sfârșit,                          

Croind CALEA DE LUMINĂ între noi și infinit.

Doar alimentându-și torța la izvoarele gândirii,

Omul ATINGE ESENȚA, împlinind porunca Firii.

 

Ce nu înțelege musca, mergând dusă la arat?

Nu știe-încotro se-îndreaptă, nici pe ce s-a așezat!

Interesând-o doar locul și picătura-îndulcită,

Ajunge mereu în lapte, dar cu viața netrăită!

 

NEMĂRGINIRE

 

Ce vizează, îndeobște, conceptul de POEZIE--

AVENTURĂ ÎN CUVÂNT sau o simplă melodie?

Dacă te supui grăbit definiției precare,

Prozodia, pentru vers, va da singura valoare,

 

Iar textura va rămâne cântecului doar suport,

Fără nicio legătură cu SETEA DE-A FI ÎN TOT.

,,Cei ce n-au nimic a spune” , dorind doar să se alinte,

,,Pun cuvintele să sune” ,,repausul pentru minte”

 

Dar, când cauți adevăruri, desfaci totul în fâșii,

Presărându-l cu-întrebări, ipoteze, fantezii,

Incitând spirite treze să încerce, prin simțire,

Fir cu fir, să lumineze Tainele ascunse-n Fire,

 

Refăcând și dăruind Lumi pierdute în afară,

Dar păstrate încă vii în memoria primară.

Astfel, inima ta bate, simultan, la două porți,

Prinzând simțurile minții și-ale sufletului torți

 

Într-un singur lanț fierbinte, prin care legi un răspuns

Pentru pasul următor în CUPRINSUL NEPĂTRUNS.

Versul clasic—temelie—cimentat prin confirmare,

Va da gândului putere, îl va ajuta să zboare

 

În ținuturi mai aride și mai arar abordate,

Sufocate-n staza Tainei, sub obrocul ,,nu se poate”.

Înaltul ne-a dat ESENȚĂ ȘI ARDERE VERTICALĂ,

Sensul vieții e în sus, către cota maximală!

 

Privită la scară meta, EXISTAREA-I POEZIE!

Sfârșitul este oprire pe orizontala ,,știe”.

Cu ochii pe-atomul-rege, Găuri Negre ne pândesc:

RĂMÂN CEI DE PE TRASEUL SUPREMULUI OMENESC!