Poezii de Mariana Eftimie Kabbout

La curtea lumii


Cu fir de sânge-n alb îngenunchiat,
Pe foi de-azur și gând nesfâșiat,
Scriam legenda ochilor rămași
În strai orfan de vreme și de pași.

Cu inimi mari și coapte de neplin,
În templul vechi al jocului senin,
Slujeam la curtea lumii de apoi
Privirea unei clipe fără noi.

Și cât de bine, Doamne, mai era
Când ochiul doar cu zâmbete plângea!




Plin de gol


Mai grăbit, nu mă placi. Prea domol, nu m-ai vrea.Vrerea ta-i un artist plin de gol, haina mea! Haina mea fără strai şi surâs fără chip,Rai cu schimb de zăpezi pe un pumn de nisip,Din lămâie-n pelin cu mireasmă de jar,Te reverşi ca un dans în acord solitar,Mistuind ce-am ţesut în iubiri de cuvânt...Şi mă doare că nu-s... Şi mă arde că sunt...  Şi mă iert că mai sper să mă tulburi încet,Ca pe-un fir de pământ cu genunchi de poet.




Fugă (2)


O să fug de tine unde vei mai crede că nu sunt
O mireasmă care-ascunde paşi ce-aleargă după vânt.

Mâna ta va mai culege câte-un dor necuvântat,
Eu pleca-voi ca o lege a destinului trucat.

O să fug de tine. Toată. Pân’ la margine de noi,
Ca o taină-ntruchipată-n ochi albaştri, mari şi goi.

Să mă strângă-n braţe cerul ostenit de flori ce cad
Pe sub geana cu misterul unui bob cu zâmbet fad.

O să fug. La fel de iarnă vei rămâne, fir de zeu...
Şi cu drumuri o să cearnă peste tine... chinul meu...





Mai mult decât...

Ai vrea să plec acum, când firul ierbiiÎmi spune iar că floarea-i cântă dorul?Că i-au strivit lumina, -n goană, cerbiiŞi că i-a plâns în braţe, iarăşi, zborul?Îmi ceri să mut pădurea-n hăuri sfinteŞi frunza-n hora toamnelor barbare? Chiar vrei s-ajung distanţa ce te minteC-ai fost mai mult decât o întâmplare?





Știind...


Mai lasă-mă să cred că mi se pare...Că sufletul acesta-ncarceratÎn fir de zbor şi flăcări călătoare  Ştia să uite-n clipa următoareCă a murit doar cât a existat.Şi cât l-ai izgonit din întâmplare,În clipe, trup şi chipuri, şi oglinzi!Tu, gând sedus de veşnicii barbareCe scutură seminţe de ninsoare,Pe-un colţ de stea cu ochii suferinzi,Mai lasă-mă să cred că mi se pare...Şi iartă-mă că ştiu de ce mă vinzi...





IdeeCondei cu plete albe şi umeri grei de seară,Lumina mea ce mușcă din vremi cu flăcări triste,Mai cântă-i neființei când vine să mă ceară,Că morţile-ntâmplării uita-vor să existe!Din rugile părerii să curgă-n treacăt firea,Pe ocna clipei frânte cu trup de grijă-aleasă,Doar inima-ţi, bătrâne, ce-mi strânge-n pumni privirea,Pe sân de flori, cu mine, să scrie drum spre casă...Ca să mă-ntorc la tine... Ideea ta mireasă...


Liniști albe  


Ce-i drumul pân’ la tine? Copil de pas flămând?O ploaie cu suspine de inimi fără gând?Ce-i liniştea aprinsă? Omăt crestat de vânt?Statornicie-nvinsă pe scâncet de veşmânt?Privire de mănuşă a inimii târzii,Din ochii de cenuşă cu aripi sângerii,Să picuri linişti albe şi dulci trăiri perechi,Să te-mpletesc în salbe, la gât de suflet vechi...Să nu mai crezi că timpul e os de cer plecând,Cât numai noi trecut-am prin viaţa lui, curgând...



Absență

Şi mă credeai o floare
Cu zâmbetul de plâns...
Comoara mea cu zare
Neprăbuşită-n fire,
M-ai încrustat în tine
Ca lacrima-n iubire...
Şi moartea fără mine
Un strigăt a ajuns...


(I) Realitate

Fost-am doar să cred că parcă am condus această barcă fără lecţii de plutire pe un val cât o privire străjuită de o carte cu o parte mai departe...
(Ne) Uitând...


Să mă uitaţi din vreme, Să nu v-ajungă timpulŞi geana trudei ninse ce bântuie-anotimpul!Străin şi copt de sunet Cu inimă albastră,În trup de cântec singur, ca fericirea voastră,Pleca-voi din sămânţa Cu ochi răniţi de soareŞi ţărmuri zdrenţuite de val şi depărtare...Să netrăiesc mai bine Ce-n faptă nu mă creşte,Să-mi fie cerul suflet când strigătul zâmbeşte,Şi să vă scriu poemaIubirii ce mă soarbe,Voi, regi cu morţi născute în coji de gânduri oarbe,Să mă uitaţi din vreme,Iar vremea de v-ajunge,Să ştiţi că eu sunt timpul – un fir duios de sânge.





Colind amar

Mai poţi, prietene, să-mi spui Că n-auzi sângele cum strigă, Când vin amar cu glas de rigă Îmi ceri să beau? De dragul cui?  Să-l beau mai mult de dragul tău? Vulcan şcolit de vină crudă,Ce arzi în cuib de vrere nudă, Ca trup ţesut în ochi de hău,  Nu poţi, prietene, s-arunci O clipă-ntreagă peste umăr Şi să nu-mi ceri să te mai număr Cu braţe-ntinse şi porunci?Eu doar ca sufletul mai mergPe râul nunţii dintre oase,Şi umbra umbrei nefrumoase,Cu mâini de timp uscat o şterg.Iar tu, la piept de-amurg rămâiProhodul vinului de rigă,Croit din sângele ce strigăCă fost-am sclavul tău, cum spui,Dar tihna lumilor haihui,La jocul clipei mă câştigăŞi azi, ca ultima verigă,Din lanţul rănilor mă sui,Pe trunchiul zării încrustândCe-mi cântă steaua unui gând...Să uit că-ntr-un amar colind,Tu m-ai iubit doar netrăind...