Poezii de Mihaela Oancea

Fabula fuit

Cufundată până la glezne

în somnul profund

al urbei,

plânge luna ascultând

o sonată care-i poartă numele;

își ține respirația

preț de câteva clipe,

cât notele desprinse

lovesc aerul

cu degete cărunte.

Pe trotuar,

nici n-a apus bine

ultimul gând

al fluturelui orb,

că pleoapa sonoră

a timpului

i-a și măcinat trupul –

naivul

cu aripa larg deschisă

spre viitor.

Fărâme

Punctul a născut cercul,

dar niciodată n-a fost echilibru

pe aici,

prin mizantropicele muzee

ale realității.

De la o vreme,

îl doare lumea

în care s-a făcut noapte

și podul palmei

în care-au încolțit fărâme de negru.

Vopseaua fugită

de pe soclul unor gânduri

născute în iarnă

inundă coridoare

inuman de reci,

de unde muribundul

privește iarăși

cercul.

Lumina lui,

despicată de sens,

s-a avântat și-apoi s-a retras

de ceva vreme

în sine.

Călăuza

Ramurile tale

cresc în mine

inoculate-n celule,

stăpânind teritoriul

ce rezistă acum

atât gerului alb,

cât și incandescentei cascade

rostogolite spre tâmple

cu voluptate ferină.

Cerbii mi-au năvălit în pupile,

dar au îngenuncheat blând,

ca într-o mânăstire,

purtând pe coarne

flori de colț - mlădițe de rai

în care se-odihnește înaltul.

Așa am aflat

că-s binecuvântată

prin tine - arbore

al propriei mele existențe.

Decizie

Umbre furate

privesc din vitrine,

înghesuite pe-o tablă de șah prăfuită.

Au făcut toate mutările posibile,

iar acum așteaptă

să culeagă rezultatele.

Grăbiți, sesizăm vitrinele

doar cu coada ochiului;

culegem din zbor

sensuri – ecouri preistorice

ale luminii ascunse în noi

și, din când în când,

mai aruncăm din cele care

ne prisosesc.

În camera lui,

printre acuarele,

copilul găsește moartea

suferindă de cecitate,

gârbovită într-un sertar

al mobilei de palisandru.

Decide că

aidoma oricărei vechituri

și moartea

trebuie aruncată.

Hiatus

Pribegirea era stearpă, zdrobitoare -

sunet al trunchiului nopții

prăbușite peste ochiul

deprins a nu descifra nicio taină

fără celălalt;

era blestem al speranțelor cărunte,

al rănilor atâtor ploi

scufundate în delirul

unei clipe.

De-atâta timp îl uitase pe creste,

oglindit în hăul

oceanului pleșuv,

până a devenit un Argus

condamnat să nu vadă,

doar să pipăie

golul ce se căsca sfidător

în jur și în sine.

Recent,

hoinarului prin cârciumi

pline de igrasie

i-au rămas doar tălpile

să caute

nesupunerea timpului.

Realitate fracturată

Ți se gârbovesc în brațe

copacii tineri, sătui

să tot vâneze

stele creionate pe asfalt.

Privești în gol.

După un proces autoscopic,

spațiul se-ngustează,

macină treptat

fărâme

din iluzia lui perpetuă.

Strigi. Printre silabe fracturate,

printre clipe arse,

câteva urme de cenușă

se cațără pe trepte de sare,

prinse de mâini –

altar mărturisind

sângerânda lumină ascunsă.

Târziu. Migdalate,

clipele ronțăie boabe de struguri

și se țin departe, cu discreție.