Poezii de Papp Adriana

Tablou de toamnă

Privesc pe geam, totu-i pustiu,
De un cromatic ruginiu.
Si nu vezi păsări și nu vezi flori
E tare gol și locul lor.
Unde-i un tril de altădată?
Unde-i o floare colorată?
E un peisaj cam pământiu
Nimic nu vezi să fie viu.

Așa e toamna ruginie
Este tăcută ,este pustie,
Doar frunzele șoptesc în vânt
Alunecând lin spre pământ,
Formând covorul ruginiu
Acum e totul mai pustiu.
 
Si-ncet încet cu pași mărunți,
Si toamna-I gata, a murit.
Un fulg de nea a răsărit,
Si altul vine cam grăbit,
Iar doamna iarnă a sosit.
 
Acum nici nu mai vezi pământul
El este alb și mat ca gândul.
Iar este iarnă și e frig.
Este de-un alb nemărginit
Ca un tablou de basm malefic.
 
A mai trecut un an,
Poate, mai vine altul,
Dacă înțelegi tabloul
Observi că viața
Este pictată-n anotimpuri:
Te naști,ești verde,înflorești,
Te ofilesti și ruginești,
Apoi pe-al iernii alb altar
Te risipești,și tu...dispari!




Noapte vie


Pe amurguri veștejite,
Astrul zilei risipite,
Se îngroapă iar în zare
Neavând nici o valoare.
 
Iar se naște dintre dealuri,
Astrul nopții cam malefic,
Liliecii printre dealuri,
Se trezesc din somnul veșnic.
 
Bufnița îi dă de veste
Si-și rotește capul mare,
Floarea nopții se îndreaptă
Nu mai fuge ea de soare.
 
Patru gheme cam țepoase
Mititele,arțăgoase,
Caută cu disperare
Mușuroiul cu mâncare.
 
Amețiți ,slăbiți de zbor,
Cu stomacul tras și gol,
Bâzâind cam insistent
Vin țânțarii la banchet.
 
Noaptea neagră ca și corbul
își așterne iar prohodul
Peste dealuri, peste văi
Peste toate, peste noi.
 
Nu se aude,nu se vede
Dar se știe, se-nțelege
Tot ce-i noapte și pustiu
N-a murit, acum e viu!
 



Fulg alb
 

Cad lacrimi mari de gheață.
Pe un pământ lipsit de viață.
Un tot de-un alb imaculat,
Ascunde-un gând îndurerat.
 
Iar totu-i alb fără prihană,
și tot mai alb devine-n goană,
Dar sufletul e trist și gol,
Acoperit de-un negru nor.
 
Un fulg de nea aș vrea să fiu.
S-acopăr tot cu-n alb pustiu,
S-ascund sub mii de flori de gheață,
Inimă mea fără speranță.
 
Să mă arunc din cerul mat,
Zburând ,pe aripi de păcat,
S-acopăr tot cu voalul meu,
Să fiu eu albul Prometeu.
 
Insă un fulg micuț de nea,
Este ucis cu atingerea!
Nu poate ascunde-n albul lui
Dezamăgirea omului
 
Așa rămân ce sunt acum:
Un singuratic pe al sau drum,
Un efemer al zilelor...
Un visitor al nopților...
 

Cartea vieții
 

A mai trecut un an.
Cu bune, sau cu rele,
Supine, sau durere.
Cu zâmbete efemere.
 
E doar o pagină într-o carte,
Pe care toți o avem în spate.
E cartea anilor apuși ,
Si cartea anilor nespuși.
 
Are-nceput prin dar divin
Din clipa-n care noi venim,
In astă lume așa de mare
O pagină în ea apare.
 
Iar când un an a mai trecut,
Inca o pagină a apărut.
In care-i scris în amănunt
Tot ce-i prezent și-apoi trecut.
 
Unii au pagini multe-n carte,
Alții s-au dus nu mai au parte.
Le-au mai rămas doar un “cuprins”
Căci ochii lor,de mult s-au stins.
 
Poate și cartea mea e groasă,
Cu multe pagini neîntoarse,
Sau poate-i  pagina finală,
La anu-i doar o coală goală.



Iubire de copil
 
 
Ce mult iubesc copii !
Că ei sunt sinceri și deschiși,
Nu-s prefăcuți și nici parșivi,
Iubesc când sunt iubiți,
Nu când sunt amăgiți.
 
Ei ne învață că iubirea
Nu se obține nici cu sila,
Nici cu averi,sau lucruri scumpe,
Ea este gratis vine din suflet.
 
De-am fi cu toți puțin copii
Doar dragoste am răsădi,
N-am încerca s-o luăm pe bani
Nu ne-am minți atâția ani
Cu false sentimente-n van.
 
O floare mică ofilită,
Sau un desen mototolit,
Este averea cea mai mare
Primită-n dar de la copii
 
Mai fac prostii sau ne greșesc,
Că sunt copii și e firesc,
Dar dragostea lor e reală,,
Răscumpăra orice greșeală
Când spun un sincer :"te iubesc"
 
Când un copil e mângâiat,,
Imbrățișat ,sau alintat,
Este iubit și protejat,
Te poți numi :părinte cu adevărat!