Poezii de Mihu Eugenia

CLAUSTROFOBIE

 

Cătușă de-ntuneric îmi țintuiește glezna

Încorsetându-mi ziua în noaptea abisală

Și nici măcar vreun licăr nu-mi luminează bezna,

Doar mă transformă-n rugă, în bocet de vestală...

Suspin și-amărăciune îmi gâtuie cântarea

Iar bolta se despică și lacrimile-și toarnă

Pe piept, pe tâmpla-mi ninsă și-nnegurează zarea

Cernită și-nnorată cu fumul de pe hoarnă.

 

Și colivia rece în care-mi doarme zborul

E plină doar de patimi, de rugi, de mărăcini

Iar scârțâitul porții e una cu fiorul

Drapat în borangicuri dar sfâșiat de spini.

 

Iar în hățișul vieții de-mi lunecă privirea

Ori de se zbate-n hăuri, eu o întorc spre soare,

Și stărui în a fi, în a-mi urma menirea:

Să fur din curcubeu un petic de culoare,

 

Să îl răsfrâng spre lume, zidindu-l în cuvinte

Și-așa, prin vorbe calde, să îmi descui cătușa,

Să dau și să primesc iubiri și jurăminte

Și-oricărui om dorește eu să-i desferec ușa.

 

În beznă cea adâncă pot pipăi lumină

Și când înțeapă spinii știu merge pe drumul drept,

Deși îmi țipă glezna iar aripa mi-e-n tină,

Chiar dacă doare drumul ce l-am ales precept.

 

Du-te, dor!

 

Am adunat de dimineață vreo șapte picături de rouă

Și mi-am spălat de doruri fața. Iar palmele, pe amândouă,

Mi le-am unit, în gând și slavă, le-am ridicat, smerit, în soare

Și mi-am legat, drept cingătoare, doar curcubeie de culoare.

 

Mi-am agățat de ceruri dorul și l-am lăsat să-și ispășească,

Păcate grele precum munții și pieptul să nu-mi mai strivească,

Că nu mai vreau să-l port vreodată, și-n suflet să nu mă mai doară

Dar nici să nu mă întristeze ca tânguirea de vioară.

 

Să nu-mi mai fie noaptea zbucium, să nu mai știu ce-nseamnă dorul,

Să nu-mi mai susure prin vene, cum plânge-ncetișor izvorul.

Rămâi cu bine, dor zănatic, mai du-te și la alte case

Și nu îmi mai ara prin suflet și pe obraz adânci crevase.

 

Căci tu mi-ai ars în piept pădurea și tu mi-ai dat foc la zăvoaie

Și inima mi-ai pustiit-o și plugu-ți pieptul mi-l îndoaie.

Iar dacă m-ai ținut în zeghe și-apoi m-ai ars, pe rug de iască,

De astăzi tu-mi vei duce dorul, iar eu voi fi, din nou, firească.

 

În noaptea asta

 

În noaptea asta urlă vântu-n mine

Iar vârcolacii mi-au mușcat din oase

Și nu e nimeni vaierul s-aline

Iar rănile-s adânci și-s dureroase...

 

În noapte tot pândesc să iasă luna

Să îmi trimită leacuri de durere,

Da’-n cerul greu agită nori furtuna

Iar stropii lor mă ard a tămâiere.

 

Doar astrul nopții mi-e acum aproape

Și îmi presară, tandru, cu iubire,

Crâmpei din stele și din nopți pe pleoape

Și-n piept un strop, infim, de amăgire.

 

Dar negrul nopții îmi pătrunde trupul

Și mă despoaie, lent, de simțăminte

Când sfârtecă din mine fără scrupul,

Câte puțin, din suflet și din minte.

 

În noaptea asta dau tribut la vamă

Și mituiesc, să îmi apară zorii,

Dar nu mai dau la nimeni nici-o seamă,

Doar mă preling, în zare, cu cocorii...

 

În noaptea asta nu mai simt nimic,

Doar am murit și-o să mai mor un pic...

 

Mi-e dor de dragii mei

 

Mi-e dor de dragii mei frumoși

Care s-au risipit în zare,

Mi-e dor de ochii lor sfătoși,

De-o dulce binecuvântare.

 

Mi-e dor de dragii mei părinți

Care lucrau cu mâini smerite

Dar au plecat, demult, la sfinți,

În alte lumi, mai fericite. 

 

De bunii mei mi-e tare dor

Și îi revăd zâmbind în prag

Sau alintându-mă-n pridvor,

Mi-e dor, mi-e tare dor și drag.

 

Mi-e dor de toți care-au apus

Și cicatrice mi-au lăsat,

Mi-e dor de vremuri ce s-au dus,

Prin care lacrimi am vărsat.

 

Mi-e dor de-acei ascunși prin stele

Ce mi-au lăsat o rană vie

Și lacrimi le trimit să-i spele,

Dar lacrima nu-i mai învie.

 

S-au dus și au făcut popas,

S-au dus devreme și departe

Dar ei nu știu că doar un pas

Și doar o clipă ne desparte.

 

Dar mă voi regăsi cu ei,

Ne-o strânge-n brațe în tăcere

Și-atuncea eu și dragii mei

Ne-om bucura de revedere.

 

Pribeag

 

Iubitule, să vin la tine? Mă vrei în lumea fără lume?

Mă vrei în lumea fără patimi, fără-nceput și fără nume?

E poarta lumii descuiată, se-ajunge greu, ușor, la stele?

Ții amintirile-ntr-un sipet, sau în șirag, ca pe mărgele?

 

Iubitule, la tine-n suflet mai plânge dorul cu iubire

Ori lacrimile-ți inundat-au și colțul meu de nemurire?

Mă porți și-acum la tine-n gânduri sau m-ai gonit (dar cu tandrețe)

Și nu îți mai aduci aminte de ani senini din tinerețe?

 

Visezi în nopți cu lună plină sau somnul ți-este somn pustiu?

Te-ai mai schimbat, vremea te schimbă? sau ești la fel precum te știu?

Și spune-mi, greu te doare soarta, te dor durerile lumești

Pe care le-ai primit din plin și te-au trimis pe unde ești?

 

Iubitule, sunt frământări la care nu găsesc răspuns

Dar care au săpat crevase și care-n suflet s-au ascuns

Și zac mocnite, răbufnesc, n-au darul să mă liniștească,

Sunt întrebări ce nu-ncetează sub talpa lor să mă strivească.

 

Eu îți transmit că-n lume-i soare, sunt ierni și primăveri senine

Iar viața merge înainte și fără noi, și fără tine.

Și fără mine se iubește, și-n lume-i bine fără noi.

Iubitule, pribeag prin ceruri, mă vrei în lumea de apoi?

 

Rezistență

 

Eu n-am să-ncerc să zbor vreodată

Că aripile mi-s de ceară

Și aș rămâne agățată

Pe-un ciot de lună într-o seară.

 

Dar n-am să pot tăcea, cuvântul

Să-mi scrijelească cicatrici

Iar gura să-mi fie mormântul

Ce-ascunde-ncorsetări și frici.

 

Eu n-am să mint când voi lovi

Cu vorbe prefăcute-n gloanțe,

Nu mint, chiar de m-oi gârbovi

Târându-mi sufletu-n instanțe.

 

Dar n-am să fur nici-o speranță

Și nici vreo lacrimă răzleață

Și n-am s-o schimb, de circumstanță,

Cu  roua într-o dimineață.

 

Nu vând la kilogram dureri

Dar nici din curcubeu culori,

Nu vând lăstari din primăveri

Și nu-mi vând sufletul de flori.

 

Nu zbor, nu tac, nu mint, nu fur

Și nu mă vând și nu-mi vând gândul,

Doar plâng, mă frâng și-ncerc să-ndur

Durerile, când vin de-a rândul.

 

Sacrificiu

 

De ce-ți vinzi sufletul pe-un zlot și pactizezi cu noaptea sură?

De ce-ți vinzi inima pe-un pol și-o chinuiești fără măsură?

De ce-ți vinzi trupul pe nimic și tragi de el și nu te cruți?

Că-i trupul tău și dacă-l frângi n-o să mai facă doi bănuți...

 

Te zbați, te-nhami la birja vieții, primești doar pinteni în ursită

Dar strângi din dinți și te-oțelești, pentru un colț, infim, de pită.

Îți irosești zile și ani, sacrifici tinerețe-n floare

Deși ești puf de păpădie purtată prin văzduh spre soare.

 

Ești Ana lui Manole prinsă în ziduri reci de mănăstire

Și ești martira renumită, căci Ana, cea din povestire,

Sacrifica însăși viața pe-altarul faptelor de bine

Așa precum jertfești și tu, și trup și inima din tine.

 

Știu că ești mamă, poate tată, dar știu și asta, că ți-e greu,

Știu că te zbați să fii ferice, o știu și-o știe Dumnezeu,

Însă mă doare să privesc, când știu că lumea-i nemiloasă

Dar n-am să pot întoarce capul și nici să spun că nu îmi pasă.

 

FIȘA  BIOGRAFICĂ - MIHU EUGENIA

                                                                              

• Născută la 21 aprilie 1955, în Luncoiu de Jos, Jud. Hunedoara.

-     Părinții, Poenar Ionel și Floarea, minier și casnică.

-     Al doilea copil al familiei, o soră.

-     Căsătorită din 1982, fără copii.

-     Absolventă liceu de cultură generală ”Avram Iancu” din Brad, profil uman.

-    Salariată un an, în 1976, în învățământ și din 1977 până în prezent contabil,

deținând   funcția             de contabil autorizat înscris în CECCAR (Corpul

Experților Contabili și Contabili   Autorizați din România). În paralel, din anul

2010, pensionar.

• Am publicat în colaborare în Antologiile Surâsuri înlăcrimate, vol I, Vise târzii, vol II,

Lirics et prosa, vol I și vol II, Antologia antologiilor Națiunea, Almanahul Dor mărunt,

revistele Amprentele sufletului și Dor de dor.

Am publicat în februarie 2016 volumul PUNTE SPRE INIMI, editura PIM IAȘI, am în

stadiul de finalizare un al doilea volum de poezie.

• Am fost atrasă de poezie și proză încă din școala primară, când înclinam spre latura

                        beletristică, când mă jucam cu vorbele și mai compuneam câte o mică poezie

                        nevinovată, cu temă neutră sau dedicație pentru colegi sau prieteni dar care poezie,

                        în general, ajungea doar la coșul de gunoi, nefiind oferită sau păstrată.