Poezii de Mioara Anastasiu

DEZLEGAREA…

Natalița și Fila aveau cununiile legate.
Erau spălătorese.
Munceau la o spălătorie,
Înmuiau lenjeriile în sodă și le frecau cu săpun de rufe,
Cum se făcea pe vremea aceea.
Aburul se ridica până în tavan
Și ele se priveau din când în când cu înțeles:

”Știm noi o treabă”…
Halatele li se lipiseră de corp,
Iar părul tuns scurt le atârna în șuvițe picurând.
În ochi le jucau lumini vesele:
”O să ne dezlege, o să avem bărbați”…

Casa ghicitoarei era hăt departe, către silozuri,
O șandrama la marginea orașului,
Greu de dibuit noaptea, pe coclauri.
Natalița, scundă și grasă, mergea înainte
Pe terasamentul liniei de cale ferată
Care ducea către siloz.
Fila, înaltă și slabă ca o beldie, îi urma adusă de spate,
De parcă voia să se ascundă în umbra Nataliții.
Amândouă cărau sacoșe pline, burdușite,
Din care scoteau capetele doi cocoși negri:”Câr, câr”.
”Fă n-auzi, Natalițo, știi drumu’?”
”Îl știu Filo, că dincolo de linii, pe mâna dreaptă,
Nu mai e nici o casă, decât asta”.

Casa era în câmp deschis,
Nu tu poartă, nu tu gard.
Țiganca le ieși în cale cu o lampă aprinsă
Și le făcu semn să intre în odaie,
Căci toată casa nu era altceva decât o odaie coșcovită
În care se afla o dormeză șuie.
Pe un perete erau agățate două cioburi de oglindă
Ca vai de lume.

”Ați aduseră ce v-am spus păntru fermece”?
Femeile lăsară sacoșele la picioarele ghicitoarei:
”Doi cocoși negri, că puterea lui Tartavel
Împotriva voastră stă în capetele cocoșilor
Și trebuie să-l dovedim,să tăiem capetele…
Văz c-ați adus, i bine”!
”Pânză roșie, tămâie și piper, ca să margă bine”?
”Adus”.
”Orez, păntru noroc”?
”Da”.
”Rachiu dă drojdie, împotriva dușmanilor”?
”Aici”…
”Testea dă ace, dă-mpunsătură în inimă”?
”Am adus”.
”Ulei, ca șă dășchid lacătile, că e încuietura veche”!
”Și ulei”.
”Păr de la voi de jos…”
Femeile îi întinseră două ghemotoace de hârtie.
”Punețî-le pă pat, că trăbe să cădeți la așternut”!
Cele două se priviră cu înțeles, adică: ”E o treabă”…
”Brava! Acușicălea dăzbrăcațî-vă dă tot
Și puneți-vă în fața oglijilor”!
”Îiiiii”! făcură ele cu spaimă.
”Tăceți! Că rupeți vrăjeala.
Vă las aici lumânări sfințite.
Să țâneți aprinse în mâini, cu fața spră oglinzi,
Să nu vorbiți între voi
Până vi se va arăta cei cu care o să vă măritați,
Apoi gata-i vrăjeala și dizlegarea”.
………………..

Răcoarea nopții înfiora trupurile puhave
Ale celor două femei, trecute de prima tinerețe.
În lumina slabă a lumânărilor păreau niște întocmiri din lut
Asupra cărora cădeau mici văpăi reflectate din oglinzi.
Când și ultima lumânare s-a topit,
Întunericul s-a lăsat greu peste ele.
”Ai văzut Filo ceva”?
”Parcă”…
”Parcă ce”?...
”Acum, la sfârșit, o umbră, prin spatele meu”…
”Iacătă-mă-s”!
”Ci-ci-ci-ne ești”?
O duhoare de haine împuțite și de rachiu  umplu încăperea
Și pe jos se auzeau picioarele unuia de mergea pe bâjbâite.
Fila încremeni.
Natalița se prăvăli în genunchi,
Se târî pe lângă perete până dădu de ușă
Și ieșind afară o luă la goană, de nebună, în pielea goală.
”Îu, îu, îu”,se auzea în urmă țipătul Filei în beznă”…
”Filooo”!
”Îu, îu”…
………………….

Natalița intră în spălătorie de parcă nu mai era ea,
O văzu pe Fila care venise și mai devreme
Și care, pironită pe picioarele ei osoase pe grătarul din lemn
Al spălătoriei, freca rufele cu sodă și cu săpun…
”Filooo, Fă Filo”!
Fila tăcea.
Ea continua să spele în tăcere,
Cu gura căscată într-un rictus,
De nu înțelegeai ce face, râde sau plânge,
Că lacrimi nu avea,
Nu mai avea…
”Filo, râzi sau plângi”, insistă Natalița
Dar nu primi răspuns.
”Păi de făi Filo,
Dacă ție ți s-a arătat”!


RONDELUL TĂCERII

Tăcerile sunt gânduri nerostite,
Peste îmbrățișări cad umbre reci,
Ecou în urma ta pe unde treci,
Urme de dezmierdări nedovedite.

Trecutul imuabil îți permite
Pe tine însuți să te lași să pleci…
Tăcerile sunt gânduri nerostite,
Peste îmbrățișări cad umbre reci.

Singurătății mele neclintite
Îi sărut ochii obosiți și deci
După atâta vreme pot admite
Că nu ne vom mai despărți în veci.

Tăcerile sunt gânduri nerostite.


JOUR FIXE

S-a întors Veta țiganca din Polonia,
De la muncă,
De la cerșit.
A venit cu bani pe ea de putea să cumpere
Până și conacul sașilor din sat,
Dar ea, tot în casa ei de pământ s-a dus
Cu bagaje, cu bărbat-su Petre și copiii.

Zicea că acolo în străinătățuri
Nu și-au mai ținut nici portul, nici obiceiurile,
Dar, odată ce s-au văzut acasă
S-a dus Veta la Adi Pop, seful de post,
Și a luat înapoi lucrurile pe care i le lăsase
În păstrare: tahtaiul de aur al familiei
Și salba cu cei treizeci și doi de bănuți.
”Veto! i-a zis domnu’ Adi adjutantul,
Nu-i culoare pe fața pământului
Să nu fie și pe fustele tale, hă, hă”!

Acasă, Veta a așezat pocalul la vedere,
Pe soba de tablă făcută de Petre,
Peste care pusese ea niște scumpeturi
Aduse din Polonia.
Salba era pentru Reta, care avea 10 ani,
S-o dea după un căldărar de omenie,
Să nu pățească cum a pățit cu Simina,
Care a fugit după un țigan de mătase…
Lui fi-su, Himi, i-a adus nevastă
De cum s-au întors:
”Blondă i-am luat vecină,
Că blonde vrea toți,
Dar dacă nu e bună să facă copii
O duc înapoi”!
Însă Himi bătea mingea cu băieții din sat
Sau se ducea la scăldat;
Ce-ar mai râs alde Miloșani de el, alde Șerpălău,
Alde Rimbuț: ”Te-a însurat mă-ta la paișpe ani”!
Parcă îi și vedea hăhăindu-se…

”Intră mo la ea și …..”l-a înghioldit ta-su,
”Intră tu”! i-a întors vorba Himi
Și a rupt-o la fugă peste grădini
Și s-a culcat pe-acolo peste noapte.

”Poftiți la noi, poftiți,
Deseară avem petrecere, e ziua lu’ Petre”!
Spunea Veta unuia și altuia prin sat
Aleși pe sprânceană, dintre cei cu stare:
Iubja-inginerul agricol-curvarul satului,
Patrichioaia, directoarea școlii,
Care îi botezase un copil,
Katy de la magazin, gestionara,
Will Mutu
Will Cocoș, prezbiterul de la biserica Luterană
Și alți câțiva,
Plus niște frați ai ei de pe la Sibiu.

Petre s-a îmbrăcat cu cămașă albă românească
Cu blăjău, izmeană,
Iar pe cap purta pălărie neagră cu boruri mari.
Discuta ținând un fir de iarbă în colțul gurii
Pe sub mustața cănită si răsucită la colțuri.

Mireasa stătea pierită într-un colț de casă,
O nimicură de fată frumoasă,
Împodobită ca un pom de Crăciun,
Cu salbă de aur și batic de mătase cu flori roșii
Peste părul ei împletit în cozi subțiri și lungi.

”Bă Petre, întrebă Iubja, cu sticla de băutură în mână,
Ăsta e mă paharul vostru de aur”?
”Ăsta dom’ injiner”!
”Și cât face mă, ha”?
”Nu-i de bani dom injiner, e de fală”!
”Băă, auru’ costă. Asta cât costă”?
”Ăsta nu coștă, că nu să vinde niciodată”!
”Nu-l vinzi, nu-l vinzi , dar ce valoare are”?
”Povestea paharului face valoarea dom’ injiner,
Povestea, adicătelea de unde se trage tahtaiu’
Și prin câte a trecut, că pentru tahtai țiganii face moarte de om,
Că el este fala ăluia de-l are, cum spre ixemplu îl am io”!

Se umpluse casa de omenire
Și toți erau veseli și muzica era dată tare
Și toți mâncau și beau pe întrecute.
Doina poștărița a avenit neinvitată.
A auzit muzică, chiote și râsete,
Și-a tras pe ea un minijup și o bluză deocheată,
A trecut podul de lemn și hop, la Veta-n casă.
”Asta cine-i fă”? a întrebat unul dintre frații Vetei,
”E una fără bărbat d-acilea din sat”!
”Di ce fă n-are roche pă ea”?
”Are mo, așa-i la ei, aia scurtă e rochia ei”…
Doina, care-i auzise, răspunse cu gura plină de mâncare:
”Nevastă-ta nici chiloți n-are pe ea, ha, ha, ha”!
Apoi, cu ochii țintă la sărbătorit
S-a dus și la pupat direct pe gură
Lăsându-se cu toată greutatea peste Petre,
Până l-a doborât în pat sub ea, grămadă,
Iar Petre năucit stătea acolo răstignit, cu Doina peste el.

Veta și-a pus mâna la gură,
O știa pe nebună și îi venea să râză,
Dar se trezi cu frații ei în coaste:
”Fă Veto, ce-i aici”?
”Lasă mo, că nu-i nimic,
Ce vreai cu cuțâtul hăla de la brăcinare,
Stați locului,
Că așa-i la ei, la rumâni”!



ÎN LAPIDARIU

În lapidariul
Tăcerilor de piatră
Doar contemplarea virtuală ne-a rămas
Ai crede…
Însă,
Eu trăiesc contrariul,
Te potopesc iubindu-te din glas!