Poezii de Petre Prioteasa

SALCÂMUL ÎNFLORIT

Se-așterne liniștea pe-ntregul sat,
de-acum izvorul doarme liniștit,
mi-e dorul călător înaripat,
tu, vino, că salcâmul a-nflorit!
Chemări prea multe nu mai aștepta,
că, parcă, și fazanii-au obosit,
cu fluierat târziu te-or deștepta

și vino la salcâmul înflorit!
Tu amintește-ți, nu mai zăbovi,
ce sentimente-n mine ai trezit,
flori de salcâm, miros ne-o-nvălui,
dar vino la salcâmul înflorit!
Te-am căutat mereu, dar nicăieri
nu te-am aflat, nu știu unde-ai pierit,
te-am așteptat, dar n-ai venit nici ieri,
mi se părea salcâmul veștejit.
Dac-ai plecat, trebuie să revii,
măcar să vezi salcâmul scuturat,
te-or apăsa regretele târzii,
dar la salcâm găsi-vei alt bărbat:
îmbătrânit, nici n-ai să-l recunoști,
cu părul nins și sufletu-mpietrit,
privește-n gol, cu gândul la doi foști,
și crede că salcâmul a-nflorit.

 
A ÎNFLORIT MAGNOLIA-N GRĂDINĂ

A înflorit magnolia-n grădină
și mă îmbată iar al ei miros,
trăiesc necontenit clipa divină
când amândoi, sub ea, priveam de jos.
Era mister în jurul ei și-n șoaptă
ne murmuram tandreți și sărutări,
era răsplata pentru dulcea faptă
de-ați oferi târzii îngândurări.
Privind în ochi îți urmăream tăcerea
care strivea tot ce era ca-n vis,
parc-a fost ieri când am trăit plăcerea
de a afla cum este-n Paradis.
Se scurge viața precum apa lină
și trist privesc la oamenii din drum,
a înflorit magnolia-n grădină,
dar singur mă îmbăt de-al ei parfum.
Nici nu mai vii să-ți dăruiesc o floare,
să-ți prind în păr gingașe armonii,
uitat-ai de parfum și de candoare,
hai, vino, eu te-aștept mereu să vii!

 
AM LĂCRIMAT ÎN MIEZ DE NOAPTE

E prea târziu
ca-n gândul tău mlădiu ...
să mai trezesc cumva doar șoapte,
dar pun pariu,
pe ce? nici nu mai știu
și lăcrimez în miez de noapte.
La geamul tău
se strâng păreri de rău,
miros de grâu și gutui coapte,
mă simt ca-n hău,
lipsit de gândul tău,
și lăcrimez în miez de noapte.
Nu te-nțeleg,
parcă nu-s om întreg
și vina dau pe vântu-n șoapte,
nu știu s-aleg,
misterul să-ți dezleg
și lăcrimez în miez de noapte.
Îmi este dor
de-un gând cutezător
când ne-ndulceam cu mure coapte,
eu visător,
tu pasăre în zbor,
să lăcrimez în miez de noapte.
Deja-i târziu,
în gândul meu pustiu
nu mai găsesc nici fapte,
dar pun pariu
pe ce? acuma știu
să lăcrimez în miez de noapte!

 
MĂRTURISIRE

Raiul nu este un loc, raiul nu este un timp,
dacă nu iubești deloc n-ai în viață anotimp.

Starea de a fi perfect este raiul pentru mine,
viața fără vreun defect o trăiesc cum se cuvine.

Iubirea-i esența vieții, eu, inimii slujitor,
elixirul tinereții culeg pentru viitor.

De e soare, de-i furtună mă așez unde mi-e locul,
vreme rea sau vreme bună nu vreau să forțez norocul.

Iar de vine…mesagerul, vestitor duhovnicesc,
îi voi dezlega misterul și sorocu-i împlinesc.

Cea cu coasa dacă vine, tot pe mătură călare,
orice i-aș da nu-i convine, nu mai am nici o scăpare.

Ce e viața, ce e moartea? Nu-i decât realitate!
Răsfoindu-i toată cartea ajung la fatalitate.

Este doar o răfuială și-un cont închis cu trecutul
și nu-ncape îndoială că-n răboj e scris…pierdutul!

Iau cu mine doar mândria: pe-ai mei i-am iubit mereu,
că mi-am făcut datoria și nu i-am lăsat la greu.

 
RONDELUL SCOICII

Nu orice scoică poate să zămislească perle,
cele-osândite poartă nesăbuit blestem,
oblăduind plămada închisă-n efemer le
pradă crunt destinul rupând firul de ghem.

Când vin pe lume pruncii, în lunci răsună mierle,
cinstind progenitura, ograda e-n rustem,
nu orice scoică poate să zămislească perle,
iar cele osândite se mistuie-n blestem.

Pătrunse de durere ca-ntemnițații-n gherle
își slobozesc povara și izbăvite gem:
sunt scoicile ca mame ce-n traiul auster le
fură hoți de perle, iar noi, tăcuți, credem

că orice scoică poate să zămislească perle...