Poezii de Nicolae NISTOR

TELEVIZORUL VĂZUT DE PESTE GARD

Televizor avea numai șeful de șantier,
noi, cocoțați pe gardul de beton,
după putere și înfluență, ne apropiam
de geamul unde vedeam serialele capitalismului.
Era și un translator, care explica ce se vede,
un fel de rostogolire a imaginilor prin vorbire,
tata venind de la serviciu ne număra,
iar mama îl păcălea precum steagurile lui    
                                                                            Caragiale.

 - Unde sunt copiii noștri, Nuță?
 - Pe gard, la șeful de șantier.

Atunci, tata a mers la oraș,
să le arate el cine este tare în Colonie.
Așa am devenit șef de club,
un mic capitalist care primea
un leu pentru cei care voiau să vadă un film.

Apoi, am devenit disk-jockey,
îmi cumpărasem un magnetofon.
Uite-așa, prima discotecă lângă pușcărie
desființa gardul de sârmă ghimpată,
milițieni cu patru clase dansau libertatea de cușcă,
până la urmă, nu se știa cine este încarcerat,
când au început gloanțele să șuiere la Revoluție.


Era un procent mare de televizoare acoperite de      
                                                                                 mileuri
și vaze ieftine, deasupra, portretul celui care ne
                                                                             înfometa.
Așa că, am mâncat cărțile învățând să nu    
                                                              rămânem închiși,
să nu stăm pe gardurile altora
pentru a vedea vitrinele de azi.

Pâinea neagră este o poveste
de care nepoții râd,
televizorul acela era poarta noastră
spre evadarea mentală,
era placajul folosit la tenisul de câmp,
haina de la fratele cel mare.

Uneori, simt un amar când mănânc,
nu răbdasem de foame,
dar parcă și acum ceva se repetă,
numai bradul mă salva,
era singura frumusețe permisă atunci.

 
O LUME CE SE PIERDE PE SINE


Toți se cred dizidenți inter-textualiști,
rezistența prin cultură ascunsă în prefață,
nu mai ai timp de tine alergând după bani,
despre care se spune că nu-i meriți.
La teatru, te pierzi în vise,
fugind de realitate,
fuga de sine este la modă ca blugii rupți,
picioarele sunt IQ-ul pițipoancelor.

Toți pușcăriabilii emit teorii pe media,
unde nu mai ai loc să trăiești,
poți trăi după uși sigilate,
unde să mori când consilierii împart pământuri
                                                                      la corporații.

Și de unde tupeul ăsta, de a fi bolnav,
doar reclamele de medicamente te invită la dopaj,
numai unele clanuri schimbă nevestele
                                                               după bunul plac.
Aruncăm banii voalați,
suntem vânduți online la bănci sau la stăpâni,
numai dacă ai asigurare, trăiești,
din proprietari, am devenit ipoteci umane,
la coadă, la cratițe promoționale, vorbim de Kant,
ce vină au deștepții lumii că nu-i înțelegem?
Invidia pe stomacul gol produce ulcer intelectual,
premiile se dau moștenire din nași în nași,
avem timp după ce furăm, să devenim scriitori.
Pușcăria devine instituție de creație,
dacă pierdem cardul de sănătate, de vină este diavolul ascuns în cărțile de identitate.
Altfel, televiziunile se bat pe scandal,
locul unde, uneori, ne punem poalele în cap,
după gratii nu stau decât cei care își permit,
ce rost are să înveți carte dacă după gratii se scriu  
                                                                      capodopere?
Altfel, la piață, mărarul are preț de damping,
din el nu se fac etnobotanice.

Pe Google puteți găsi verdeață,
dar nu Marea Adunare Populară din Argentina,
poate la psiholog poți scăpa de aruncarea în gol de la etaje mici.
Ce vină au ei că lumea asta este aiurea?
Politicienii sunt copilași în pantaloni scurți,
care se joacă “Ţară-ţară, vrem ostași”...

Atunci, de ce este iubită dictatura?
Toate acestea, ascunse între chiuretaje
sau în dezbrăcarea de sine,
ca o resemnare tacită,
perpetuum mobile rătăcit în pastişe oarbe.

 
MANIFESTANTUL CARE RATEAZĂ


Astăzi, mi-am făcut norma
la manifestații!
Pot să sparg televizorul,
și să mă caut în frigider,
sub forma unei conserve!
Sau să bat la ușa vecinului, șomer,
să-i spun cum stă treaba
cu devotamentul,
chiar dacă nu am bani
pentru existență.
Clasicii nu se citesc în stradă,
sau în bar.
Nici la table nu am loc,
cei de la bloc știu mai bine ca mine
ce este sacrificiul.
Miroase a resemnare
în autobuzul fabricii,
telefonul are minute împrumutate
ca neguțătorul din Veneția.
Astăzi, șeful mănâncă șuncă,
eu citesc ziarul, și mă holbez
la poza-mi fomistă
de specialist în manifestații.
Ușa din lemn masiv de la parter,
nu se deschide niciodată,
poate este ziarist sau lucrează
la... știm noi…
Suntem o listă,
numere pare și impare!
Vecinul a căzut beat, sau de foame,
cine știe?
Oricum, nu-i pasă nimănui,
și calcă pe tine.
Obosit, mă retrag în gloria apusă!
Am vrut să fac dreptate,
și, uite, ce a ieşit…

Un teanc de scrisori negre,
nevasta care spune ceva
neinteligibil,
cred că de vină este cardul tăiat în două!
Îți vine să te îmbeți cu alții,
fiind subversiv, ești evitat.
Hei, așa arată o zi
a unui luptător pentru cauze pierdute?

Seara, te întorci în mizeria definitivă,
în care vei trăi o lume de orbi și surzi,
maeștrii ai tăcerii resemnate, ai frustrărilor    
                                                                     adunate.

 
CUTIA DE CHIBRITURI


Coana Sevastița este șefă de scară
                                                       pe o stradă comună.
Peste noapte, a devenit șefă de partid în cartier,
nu rupeți iarba, să nu treacă câini peste hotar.
Nu aruncați gunoaie de la etaj, doar cotizația.
Țanțoșă, trece pe lângă vecina de la II,
                                                                  frumoasă rău,
vomitive de menopauză timpurie,
- “Ce caută asta, aici, unde eu sunt stăpâna?”
Coana Sevastița face propagandă cu televizorul
așezat la parter, un fel de frontieră, unde ajungi
                                                                           refugiat,
dacă nu aplauzi când vorbește șeful de partid.
Ce coadă mare pe scara vecină, o nuntă între un hacker și o parvenită,
                                care aruncă vechiturile în stradă!
Ce lume care așteaptă, un sfârșit resemnat, în
care Sevastița este damnată.


Până și ea iubește conducătorii, asemeni pensiei     
                                                                                    mici!
Strigă și ea, doar este în urmă la asociație!
Cine poate fugi din cutia de chibrituri?
Poate cu picioarele înainte...                                                                                                                        
Sau făcând politică prin vânzarea sufletului, unde   
                                                                  votează morții,
sau cei plecați de mult în lumi fără adrese!
 
ŞTIREA DE A DOUA ZI

Anumiți politicieni par a fi
niște copii maturi în pantaloni scurți,
care se joacă cu găletușele în nisip.
Construiesc iluzii,
care se dărâmă la fiecare val.
Deseori, se cred șobolanii care anunță cutremure.
Pe sticlă sunt înțelepții ce te fac
să arunci televizorul odată cu tine.

A doua zi, pe toate canalele media
se vorbește de un nebun, dezamăgit de televizor!

 
TAXI

Există singurătatea la care nu ajung alții,
o lacrimă ascunsă, nevăzută,
un capăt de drum peste care să treci.
Ai mai fost pe aici, această cale paralelă,
cu filmul ce se derulează între semeni.
Ce poți rosti când cineva are numai soare,
și fuge de ce ești, din invidie, egoism, prostie,
un fel de vernisaj într-un iarmaroc ieftin,
unde se aruncă în tine cu ridicol.

Atunci, disperat, te refugiezi în tine,
cauți temple spirituale cu oameni ca tine,
care îl adoră pe Van Gogh,
                                            așa disperat cum era el...
Trist este că aici aleargă cei care capsează         
                                                                   singurătatea,
niște mutanți care încurcă lumea.

Te refugiezi într-un bar, ascuns de noapte.
Atunci, un taximetrist te salvează,
el știe cum trăiesc singuraticii,
el este filozoful terapeut care te preia,
de la un barman care știe să asculte!

 
CYBORG

Prea orb spre-a știi să cazi în întuneric,
aripi de pradă, cu zgomot sfârșit.
Nu știi cine lovește, cine fuge,
ce rânjete de smintit.
Ce colivie fără ieșire,
aripile sunt izolate de zbor,
de mersul ușor, de plonjarea în gol.
Captivă lume, clădiri dărâmate, singurătate,
vorbitul în șoapte peste astă-noapte,
s-au terminat mijloacele teleghidate.
Metroul este gol, aeroportul închis,
turnul izolat, ce strigă ultima cursă,
altă lume va fi dusă.
Numai el are o bombă finală,
de ce o mai cară,
perfid, în lumea fatală.

Unde este cerul, și unde să te rogi,
când umblă liberi mutanții cyborgi,
nu mai este soare, nu mai este lume,
unde au plecat, toţi, unde?
Şi cine ne învie?

 
COLIVIA ORAŞELOR VISATE 

Nu te-ai întors în orașul nostru ros,  
de prea multe plecări, prea multe vise,  
ascunse în low cost.
 
Nimeni nu pune flori pe mormintele uitate,  
și ce mai știu nepoții din fostele sate?
Ce știe cârciumarul de unde vii, unde te îndrepți,  
când sunt lacătele puse, pe părăsite porți?  
Tu nu mai ai rochițe de împrumut,  
când alergată erai, de fiecare țânc,  
și aveai vise erotice, ascunse în fântână,  
și nu mai știi cum este noaptea noastră,  
                                                                    în plină Lună.
 
Aveai apartament, cu telefonul ascultat,  
când făceai dragoste pe ascuns, cu alt bărbat,  
și un televizor care ascunde lumea,
                                                               pe care nu o știi.  
Când să revii, cum să revii?
 
Nu te-ai întors în orașul nostru trist,  
unde murim pe rând și nu mai e nimic,  
doar părăsite vise, atârnând de lustră,  
de care te apuci când ai o viață frustă.   
Trăim pe net, în lumi diferite,
şi ne atingem doar prin cuvinte mute.  
Eu, blestemat să trec pe aceste străzi uitate,   
tu, liberă în colivia orașelor visate...

 
FINAL DE CARIERĂ

Se întâmplă să fii singur,
într-o indiferență ascunsă sub gene,
strigătul tău este fără ecou,
ești ascuns după muncă
precum un refugiu închipuit,
te vezi într-o oglindă opacă,
vezi un străin ca o sosie,
poza de pe birou îți seamănă
chiar dacă lângă tine sunt ființe
care par străine,
când ai primit toiagul și un ceas placat  
                                                                    cu iluzii,
îți iei cutia cu bunuri personale,
te arunci în stradă buimac
nu știi încotro să o iei,
acasă, erai un pasager
cu geanta pregătită,
un chiriaș cu bani
care plătea accesul la televizor.
Soția învață să te suporte,
vecinii au încă un străin pe scară,
nu poți duce gunoiul,
câini nu te cunosc,
nu poți merge la bodega din colţ,
locurile fără întoarcere sunt ocupate
de un arhitect și un avocat,
bețivii cu ștaif
care construiesc dispute
la o palincă ce ucide
pe stradă libertatea,
are mult soare și speranță,
necunoscuții iubesc oamenii inutili
și aparența unei distincții aristocrate,
ei nu știu că singurătatea este și familistă,
sau cum furtuna timpului năruie o carieră.

 
PIȘCOTURI MUIATE ÎN SPERANȚĂ

De ce să-ți ridici fusta când nu este soare,
compartimentul are miros de țigări ieftine,
bărbați obosiți să privească picioare crude,
cursa abia merge de parcă este pilită cu zaibăr,
orașul pe care îl privești prin eșarfa ieftină
din perdeaua găurită de timp, de sărăcie,
cu miros de linoleum și resturi de pâine,
mângâie geamul compartimentului
ca o pisicuță ce toarce îndrăgostită.
O să o înghită orașul ca un balaur
cu luxul agățat de colții înfometați,
de ce să schimbi fusta pe una de lux?

Un vis căzut, înecat în șampanie
dată ca obligație de protectorul obsedat,
poți doar să te pierzi în cartiere, containere
să te faci că ești fericită cocoțată pe culmea de       
                                                                                rufe,


echilibristică de circ improvizat când te
                                                                        plictisești,
carențele unei lumi izolate în propria capcană,
unde să fugi dacă nu ai card gold, sau nu ești  
                                                                                inițiat,
poți trăi având fusta curată, fără să te expui,
pentru a trăi visele care oricum se rătăcesc
de numai știi ce cauți aici între betoane,
între vânători de crudități vulnerabile la viață,
asemeni pișcoturilor muiate în speranțele
ce fac balonașe care plutesc prin minte.