Poezii de Oxana O.

Tămâie și venin

În inima pământului, inima noastră
prinde ritmul sângelui ei cald și-așteaptă:
înlăuntrul ei de pulbere și dor uitată sunt
ca în povestea primilor născuți în Paradis
silabisind cuvântul ce se scrie în piatră seacă

se rupe cu dinții din trupul celuilalt
și se înghite cu ultimele picături de ceară
căzute pe altarul neprihănitelor vestale.
Vino, te strig, cu gura ia din mine frământarea nopții
și o adoră în palmele cu care m-ai cernut în clipa aceea.
În umbra mea, cu praf ai scris poemul
Cum scriu copiii jocuri pe trotuar.
Ne auzim cum batem ca o inimă străină
orbecăind și adulmecând scăparea –
aud doar glasul tău stârnind silabele, parfumul orele,
Unde-s pierdută, tu – unde te-ai pierdut?
Crește în noi secunda grea în care ne-am iubit
și împietrește-n mine ca într-o grotă
o apă ca de fiere cu gustul străveziu îmi arde gura
te simt gemând în rănile mele, pulsând
și nu mai am scăpare:
ești răspândit în mine ca în aer
tămâie și venin.





Secundele mele în care ne-am iubit

Timpul acela, îți spun, secundele lui, orele și anii lui s-au pierdut.
Le-am rătăcit prin tăcerile noastre ca un copil într-o pădure, pe înserat,
nemaigăsind drumul spre casă de atâta plâns.
Mă priveai cu un ochi senin, iar cu unul mă certai în somn
Și parcă deliram.
Timpul acela, îți spun, și-a întors fața de la noi
Privește-l cum luptă cu mine, cum luptă singur cu omul neputincios
Fără să vrea să învingă, trezește-te, trezește-te,
așa cum ai vrea să deștepți un mort trecut la cele veșnice
crezând că poți cădea la pace cu indiferența morții.
În fața noastră – pustiul.
Și mâinile tale care îmi caută în neștire sufletul, săpând cu îndârjire.
Aici e, îți spun, de negăsit de la plecarea ta
Oricât l-am căutat, întruna mă striga cu un glas debil și nu înțelegeam
De vine, stă sau pleacă, în nedumerirea lui flămând de așteptare.
Suflete, zic, timpul acela, secundele, orele lui s-au pierdut, ce mai cauți tu printre ele?
Vorbeam printre cuvinte și îmi păreau zălude cu părul învolburat și ochii tulburi.
Unde te pierzi, îți strig, iată sângele meu, nu-l mai recunosc,
Am zidit între mine și el o viață și o moarte
cum zidești castele în Spania…
Pe cine caut eu atunci când nu te văd? Pe mine, pe tine, aerul, liliecii, vreun soare nebun
Ce-și întinde roșeața în deșert…
Pe cine cauți tu când nu mă auzi cum rup din anii timpului acesta secundele mele în care ne-am iubit?
Pe umbra mea, tăcerile tale urzesc cazemate în care mă frâng.
Rămâi, îți spun, ți-am păstrat în mine un loc la fereastră
De unde poți să vezi munți și prăpăstii, oceane și stele fără de cer.
În locul meu, îți las gândul.


sărutul meu o să te vândă

Îi scrii în fiecare dimineață în sinea ta
și te miri că ți-au mai rămas foi albe…
Ai grijă că sângele pătează
Fiecare cuvânt ajunge la el sub o formă sau alta
În univers nimic nu se pierde
Îi spui tot sau doar câte puțin din boala ta
depinde în ce parte a corpului rana e mai profundă
azi despre bluza albastră
când o îmbrac mă simt mai frumoasă chiar pot respira
când plouă lucrurile se complică și trebuie să te ascunzi:
am închis ferestrele
înăuntru persista un miros de cafea proaspăt râșnită
cu care mi-am fript buzele când te-am sorbit
școala rămăsese departe
zăpadă murdară și câteva bănci
m-am gândit la tine, m-am gândit la mine
la seara în care m-am vândut
(p.s. Curvo)
în grădina pe care Iuda o cunoștea pe de rost
cu oameni și corbi și măslinii bezmetici
era întuneric și frig
nu mă chema
sărutul meu o să te vândă
pierduți
vom căuta în țărână arginții
umbra lor rece
va ține loc de suflet…
gândul de dimineață gândul de seară și rugăciunea poate îl vor convinge –
nu-l mai iubesc dar voi rămâne îndrăgostită de el toată viața
recunosc
Din când în când merităm
să ne aducem aminte
că prin venele noastre subțiate de fatidice iluzii
trecem amândoi deodată, așa enormi, așa infatuați
ca și când toate ar fi ale noastre.
De data asta chiar ai dreptate –
Nu, dragul meu, uite aici inima pieptului nostru,
arterele noastre atât de fragile se zbat monstruos
suntem o catastrofă fluidă, amenințăm cu apocalipsa
curând vom ajunge să ne sfâșiem de groaza de a rămâne în viață.
îi spui cuvânt cu cuvânt să te înțeleagă pe silabe:
Ia-o tu înainte mai bine, salvează-te,
poate așa mă vei salva și pe mine,
îndărătnica, sălbatica și colțuroasa
celulă canceroasă
fără de care nu poți trăi decât scrâșnind din dinți…