Poezii de Popa Nastasica

Să nu mai plângi ...iubito!

De ce mai plângi iubito, urma mi-e de cristal,
Când știi că-n astă lume sunt simplu călător,
Mi-ai așternut în ceruri, cărare de opal,
Oare nu știi că sufletu-mi e nemuritor?

Cobor la tine-n vis în fiecare seară,
Să te sărut duios, să-ți simt miros de floare,
Cu sufletul te-alin și îți cobor o scară

Să-ți fie mai ușor, când vei avea chemare.

Să nu mai plângi iubito, te învelesc în șoapte
Și lângă trupul tau n-am mai crezut să stau
Și-am să-ti sărut și gura, miros de pere coapte,
Când sufletul cu mine, în ceruri am să-ți iau.
Să nu mai plângi ...iubito!


Romanța anilor ce trec...

Mă-ntreb ades ce e iubirea,
In umbra anilor ce-și plimbă,
Sub tălpile argintii menirea
Si-n gândurile ce-o preschimbă,

Din amintiri duioase-n lacrimi?
Vom ști vreodată ce-i iubirea?
Când stă ascunsă doar în patimi
Și-n vânt ce-și leagănă durerea?

Când frunzele cântă romanța,
În adieri de violin
Iar cerul Toamnei-și schimbă fața
Și gustul ei de-amar-pelin?

Și ne-ntrebăm:”-Ce e iubirea?”
E dor,e patimă,e foc!
Si unde este fericirea
Și-al vietii tale bun noroc?

Și câți poeți te vor mai scrie,
Și câte patimi vor mai curge?
În versuri și în poezie
Câte inimi vor mai plânge,

Romanța Ta și-a anilor ce trec?
Și mă intreb:”-Ce e iubirea”,
Când anii-mi argintii petrec
Și unde-i este ei menirea?


Lasă-mi

O lacrimă mai lasă-mi să-ți fiu
În picurii de rouă-ai dimineții,
Să-ți cânt romanța timpului târziu,
Un trubadur la porțile cetății.

Lasă-mă în visele Celine,
Un atom la porțile Celeste
Și trupul lasă-mi să se-ncline,
În stropul mic de viață ce mai este.

Dar lasa-mă și ochii să-ți privesc,
Să le admir, în vis, .turcoazul,
Și lasă-mă să-ți spun că te iubesc,
Prin stelele ce-și leagănă talazul.

Să fim cuprinși ca-ntr-o brățară,
Ca în Misterele lui Jupiter
Și-ntr-un sărut, ca prima oară,
Atomii să ni-i pierdem în eter.


O nouă viață

Mă tem de moarte, dar oare eu trăiesc?
Înfiorarea mortii stiu ce este?
În visuri și-n abisuri ades plutesc,
Pe valuri înnegrite și funeste.

Dar voi renaște dincolo de moarte,
Unde timpul nu se măsoară-n zi
Si nu vom fi, nicicând, asa departe
Si-apus, si răsărit nu vor mai fi.

Vom naviga pe mările tăcerii,
Căci timp va fi, iar visele reale
Și vom pluti în voia adierii,
Doar tu și eu pe mările-abisale.


Natura în asfințire

Pădurea-și pierde din podoabă
Prin triste adieri de vânt,
Cântând la violin se-ntreabă
Este baladă sau descânt?

Sau este Doina ce își cântă,
Prin picăturile de ploaie,
Printre cărări ce își avântă
Ale-amintirilor șiroaie,

Dorul de viață, în verde-crud,
Mirosul reavăn de pământ?
În toamnă sufletul e nud,
Fără-al pădurii drag veșmânt.

În bocete de vânt doinite
Se-adună-ngălbenite frunze,
La poala toamnei asfintite,
Natura moartă-a unei pânze!