Poezii de Simona Bazga

Însemn de bun rămas...

Te-ai furişat în existent tetracameral,
Cu mers de amazonă, cu străluciri de-opal,
Cu suflul adânc, de-albastru, sacadat,
Te-ai înfoiat în verde, balsam înmiresmat...

Ai înflorit, în inimi, orbind cu strălucirea
Oftatul ascuns, când tremura iubirea,
Răsărit şi- apus de galben în azur,

Ai răsturnat şi mituri, de jur împrejur...

În amurguri ai scris, cu petale de maci
Vise târzii, ce le-am şoptit, prea buimaci,
Cu braţele- nspumate, de mijloc ne-ai strâns,
Trezind nemurirea, în ochii ce-au plâns...

M-ai târât, în nisip, ca pe-un vechi saltimbanc, 
Regula pasului, am îndrăznit s-o încalc ;
Piscuri urcând, stânci am rostogolit,
Te-am răpus, în tăcere, anotimp neclintit...

Colorează- ţi privirea în decor tomnatic,
Împrăştie- ţi podoaba cu surâsul galactic,
Ascunde ,frenetic, în timpul îngheţat
Pasul tău, vară, copil dezmierdat. ...

Însemn de bun venit 

Melancolie amestecată cu tristeţe,
Plouă în suflet, stropi de frumuseţe;
Aşa e toamna, în inima mea:
O stea străluceşte şi-apune o stea...

Un zâmbet nostalgic, cu frunzele căzând,
S-aşterne-n covor, pe pământ, tremurând,
Să nu-l strivească cei nepăsători,
În noaptea-ntunecată şi-ai dimineţii zori...

Când totul se-mbracă în haină stacojie
Şi ne îndepărtăm de-a verii feerie,
Când ochii, în gânduri, doar vise citesc,
Zâmbim printre oftaturi, dar ni se pare firesc,

Când fereastra se-mbracă-n vitralii gălbui,
Ziua se risipește în umbra cerului,
Când frunzele repetă cadril sau menuet,
Iar tu dansezi doar valsul amurgului, discret,

Atunci suntem convinşi, că sufletul ne-ndeamnă
Să-mprejmuim fiinţa cu...nostalgii de toamnă...

Cu toamna-n gând...

Popor de frunze, migrator,
Ce cotropești pădurea-n toamnă,
În val-vârtej, mangâietor,
Pe frunte-mi tatuezi coroană.

Armura-ţi galben-stacojie
Mi-a dezgolit, iar, amintirea,
Mă amăgește şi mă-mbie,
Cu visul, s- ating iubirea...

Când ridurile din poteci
Mi-au ferecat pasul grăbit,
Am lăsat urme, să le treci,
Să nu fii gol şi pustiit.

Să-ţi umpli sufletul cu ea,
Cu frumuseţea cea ascunsă
În frunza ei, din toamna mea,
Candelă în soare, stinsă...

Cocorul cel din urmă-l prind,
În zborul lui, eu nu-l rănesc,
Cu aripile-i îţi colind
Stihul pierdut din cânt ceresc...

Nadir latent în reverie,
Cu raze-nfipte în zenit,
Îţi scalzi lumina-n feerie
Şi îmi faci visul împlinit...

Doar anotimpuri 
 
Te-am sădit în pământul inimii mele,
Cu mâinile dorului ţi-am ascuns rădăcina;
Am aşteptat să se răsfire,până la stele,
În spuze de vise, să-ngheţe lumina...

Cu apă te-a udat roua ochilor mei, 
Să nu te vlăguiești, când clipa se topeşte,
Să-mi înverzești, în suflet, aleile cu tei,
S-auzi șoapta iubirii, să simţi cum înfrunzește.

Căldura din trup, eu ţi-am respirat,
Şi parfum de vară, cu aromă de flori,
Să-ţi aminteşti, şi mâine, cum te-ai întrupat, 
În mintea-mi adormită, cu-ai dragostei fiori...

Focul din suflete, flăcări înalţă,
Precum o rugă se-ndreaptă spre cer,
Implorând veşnicia să dea o speranţă,
Scrisă pe file, în acatistier.

Al cincilea anotimp, din urmă, apare
Cu fruntea-n sclipire de diamante verzi,
Cu pletele-n vânt, inundate de soare
Şi cuvinte, tăcând, în care să crezi...

Miraj...

Înălţat-am, spre cer, privirea,
La poarta norilor am bătut, cu gandul...
În vârtej de clipiri ascunzând nemurirea, 
Norii, habotnici, mi-au răpit şi cuvântul. ..

În litere albe şi gri l-au scris
Şi- n puzzle l-au trimis vantului;
Îl aşteptam în vechiul abis,
Ascultând îndemnul din sufletul Sfântului. ..

Am călcat pe pietre, cătând drumul drept,
Scrâşnind şi oftând, dar zărind lumina;
Cuvântul meu, odor strâns la piept, 
Am aflat unde-şi avea rădăcina: 

În plânsul sterp, ascuns sub pleoape,
În clipa coborâtă de la cer, la pământ, 
În verdele pădurii şi în albastrul din ape,
Pe buze şi- n inima omului Sfânt. ..