Poezii de Silvana Andrada Tcacenco

MIRAJUL SFERIC

 

Posedată mi-este mie noaptea de lumină,

Precum goală încă-mi este inima cea plină,

Se retrage disperată dinspre întuneric,

Precum un pătrat lăuntric, spre mirajul sferic

Și-nțeleg că viața, este doar o convocare

Spre înfrângerea urâtului și spre alinare,

Unde oamenii cărunți în suflet, încă neiertați,

Nu castigă niciodată declarându-se predați,

 

Tulburați, privesc prin gene, porți întredeschise

Și-ntrevăd cum smulge din trăirile nezise

Viața, nota terminală  dintr-o simfonie

Scrisă, dar uitată pe o coală de hârtie,

 

Însetați tânjesc ulciorul sec, fără de apă,

Tetrapodul vieții, valurile le îngroapă,

Cu mâhnire și iubire calmă și indusă,

Existența metaforic-a rămas nespusă,

 

Nebunie, agonie exaltare inspirată,

O candoare dezarmantă și descătușată,

Nările adânc inspiră suflul Dumnezeiesc,

Sunt profund nemuritoare, atât timp cât trăiesc!

 

NUMELE MEU E EVA

 

Foșnesc precum frunzișul în umbra ta de pași,

Amintiri ce strigă-n urma celora rămași

În calea ta, calea uitării urmei mele,

A viselor si a iluziilor din ele

 

Îmi amintesc cum urca și încet coboară,

Prin gândul meu predat, arcușul tău de vioară,

Ca un prinos jertfit candorii ne-ntrerupte,

Adus în sufletele răvășite, rupte,

 

Înalt, pe notele curate, cele pure,

Pe sufletul obișnuit să le îndure

În chintesența purității absolute,

A tuturor visărilor deja pierdute,

 

Ți-am repetat șoptit, la întrebarea cine sunt,

Că suntem trecători pe-acest pământ de gând,

Vindecătorul meu, tu prea târziu ai deslușit,

Numele meu e Eva…, mărul e otrăvit!

 

PILAT

 

Tu ai privit vreodat’ o țară

Doar ca pe- un trup crucificat,

Când cerul a-nceput s-o doară,

Răstignită fără de păcat?

 

Cu tâmpla prăvălită-n mare,

Cu dealurile tremurânde,

Cu munții strânși spre apărare

În clipele ei muribunde,

 

Când din izvoare curge sare

Și ochii ei nu mai au lume,

Când rupi din ea cu disperare

Și-i lași copiii fără nume,

 

Tu mi-ai privit vreodată țara,

Prizonieratul meu de voie,

Cum ea îmi dăruiește vara,

Cum eu sunt doar a ei nevoie?

 

Nu am putere să te-nduplec,

Nu pot să o cobor din cruce,

Priveste in jur imperii trec,

Noi soart-am învățat a duce…,

 

Se va-nălța când va da Domnul,

Salvându-și sufletul nevinovat,

Dar tu-n coșmar trăi-vei somnul,

Mâinilor nespălate de Pilat.

 

ROMANȚĂ

 

Eram pe podul dintre lumi cu gând să mă întorc

Iar dedesubt curgea o apă vie colorată,

Uitasem sincer timpului iar firele să-i torc,

Lăsându-l despletit să curgă încă o dată,

 

Deja el încurcase în cozile bălaie,

Secunde pur albastre, cu cele azurii

Și hotărâse dealtfel pletele să- și taie,

În încercarea de-a uita ce-ar fi putut a fi,

 

O punte transparentă fără de balustradă

Se unduia ușor, la fiecare propriu gând

Și îmi dădea senzația că puntea stă să cadă

Pe apă poate sau pe ceruri, nicicând și pe pământ,

 

Mi-am amintit atunci ce înseamnă echilibrul,

Pe care de o viata pe un fir îl exersam

Și am început să fredonez dregându-mi timbrul,

Dezorientată dar in ritm, “Plecasem ori veneam?”.

 

SPERANȚA ARE FORȚĂ DE DESTIN

 

Atunci când lumea noastra se îneacă în venin,

Speranța are forță de tulburător destin,

Iubirea are-ades’ un destin de sacrificiu

În societatea omului, privit ca edificiu

 

Și chiar dacă necazuri trec și uneori mai vin,

Speranța își păstrează calmă, forța de destin

Trecerea prin viață, uneori real supliciu,

Îi dăruie iubirii, destin de sacrificiu,

 

Poți însă accepta și sacrificiul ca destin,

Atunci când lumea o percepi, ca pe un simplu chin

Dar condamnat de ar fi să fii la  fericire,

În veci tu vei percepe speranța, ca iubire.

 

TIMPUL

 

Timpul ce vine este doar trecutul unui viitor,

Eu nu mă mai complic să îl iubesc și nici să mi- I explic,

Perpetua grea dilemă a acelui veșnic trecător,

Prea confundat cu sine însusi, pâna devine mic

 

Iar fostul timp un viitor al timpului deja trecut           

Și-n care preschimbat-am propria- mi însingurare,

Însigurarea viselor prea neluptate ce-am avut,

Născute în mine, fără nicio șansă de salvare,

 

Prezentul timp , îmi pare astfel că nici nu mai există,

Secunda moartă , ferecată din trecut spre viitor,

Nu are consistență proprie, el însuși nu rezistă,

Ramâne doar timp viu, ce-i dăruit, acelora ce mor.

 

ZBOR DE ZMEU

 

Sunt clipe-n care simt că n-am de spus nimic,

Zile și ani când nu mai pot să mă ridic,

De parcă am murit pe-un câmp de bătălie,

Trădat, abandonat, de cei asemeni mie,

 

Fără de glorie tristă și fără de regret,

Pe buze-mi poezia ucisului poet,

Fără un scop și zi de zi murim noi încă,

Sperând într-o salvare tardivă și nătângă,

 

Mi-e dor de albul sălbaticilor porumbei,

De cerul plin de aer, de inalțații zmei,

La mal de mare, colorat numai în verde,

În care doar albastrul uneori se pierde

 

Și caut în granule de nisip iubirea,

Tăcerea, calmul, liniștea și fericirea,

Dar toate-mi sunt atât de-adânc ascunse vrerii,

Încât doar preda-voi ștafeta căutării

 

Așa cum eu la rându-mi am primit-o de la cei,

Care- au înălțat și ei câteodată zmei,

Gândind o liberatate, a propriului lor vis,

Pe care nici neantul nu știe a-i fi ucis,

 

Cei ce au avut in lumea lor un ideal,

Și au sorbit dreptatea din veșnicul pocal,

Din care noi putem sorbi pe săturate,

Dar astăzi este plin de visele furate

 

Și-avem doar o secundăîn care sa pornim,

Alt drum, decât acela din care noi venim,

Secunda dureroasă din clipa răstignirii,

Oprită-n conștiinta iertarii si iubirii.

 

CÂND S- A PLĂMĂDIT PĂMÂNTUL

 

Când s-a plămădit pământul,

Peste noapte, peste zori,

S-a născut și legământul

Veșnicei căutari,

 

O celulă de la tine,

A căzut, s-a rătăcit,

S-a pierdut apoi în mine

Și pe loc s-a risipit,

 

Prea frumoasă, diferită,

N-am putut să o păstrez

Și am alergat grăbită,

Ție sa ți-o-napoiez,

 

Poate timp vrând să câstig,

Poate neștiința grea,

M-a făcut să-ți dau în schimb,

O celula de a mea,

 

Acum ochii mei albaștri

Privesc de pe chipul tau,

Nemurirea ta-i la mine,

În fiica și fiul meu,

 

Tu nu esti, doar tu lipsești

Dintr-un bol cu apă vie,

Te aștept, să nu grăbești,

Dragostea e veșnicie.

 

CONJUGAREA DAINUIRII

 

Strange-mă-n brațe, trupul meu de vreascuri

În gerul ca de sticlăîți va dărui căldură,

Ca amintire- a frunzelor nedezlegate-n veacuri

De cioatele copacilor, de propria-le natură,

 

Mângâie-mi ochii cu privirea albastrului ceresc,

Fundație a barajului de neuitate amintiri,

Doar lângă tine, nemișcată, nu mă mai feresc

De teama din trăire, curajul din muriri

 

Și te inspir profund, ca pe o dulce gură,

De aer proaspăt înainte de-a pieri,

Știind că-n orice clipă, fragila-ne natură

Ne poate depărta, ucide, ne poate dezlipi,

 

Atunci secunda devine spațiu infinit

Și frumusețea, pură definiție de iubire,

Secunda- n care ai iubit și te-ai simțit iubit,

Devine prag și poartă către nemurire,

 

Poți trece tu, pot însămi trece eu,

Se trec cu toatele încet pe sine,

Numai iubirea, numai Dumnezeu,

Rămâne, dainuiește și profund revine.

 

DEASUPRA NORILOR

 

Deasupra norilor,

E răsăritul zărilor,

Unde e-n veci lumină

Iar ziua doar senină,

 

Deasupra norilor,

Neantul cautarilor

Se contopește într-un punct,

Numit pământ,

 

Deasupra norilor, doar vârfuri se înalță și privesc în somn

Spre gânditorul om,

Nedumerit de razele luminii ce pot pătrunde norii

Când noi, cei dăruiți uitării,

Nu îndrăznim nici să cădem în sus,

Pe drumul nostru spre Iisus,

 

Deasupra norilor e pace, lumea e pustie,

Nu e necaz, nimicnicie,

E doar un alb cumplit de pur

Ce sprijină neantul albastrului matur,

 

Dar pacea este vid și vidul e tăcere

În lumea ideală lipsită de durere

Și mă întreb, dacă există atât de mult frumos,

De ce păsările toate, zboară mult mai jos?