DESTINE PARALELE
Periplul liniștii către-o neliniste-n uitare
Se trece-n sine ca o lebădă pe ape,
Un început de stâncăîntr-un sfârșit de mare,
Ne ține-ngenunchiați, ne ține-atât de- aproape,
Eu curg, tu zbori, pe doua ceruri paralele,
Suntem destine într-o veșnică plutire,
Îngemănarea dulce și suavă dintre ele,
Ne-nchide-n labirintul care duce-n nemurire,
Acolo unde tu îmi ești menit să cauți al meu sunt
Cerul ne e deschis, doar viața-i drum fără ieșire,
În urma ta doar vise, renunțare uneori pământ,
Din umbre, umbre reflectate-n suflet de iubire
Și unde să te caut, să te gasesc eu oare?
Pe tine boare de iubire vie-ngemănată,
De-atunci, mereu am căutat acea candoare,
A ochilor ce nu s-au mai văzut vreodata,
Să-mi uit în tine destinele ce or să vină,
Să iert greșelile care îmi vor fi curmat,
Seninul gândului curat ce dăruia lumină,
Dintr-un trecut al viitorului care-ar fi urmat,
Acea lumina din privirea care tinde-n absolut,
Iubirea de iubire ca salt în golul dintre disperări,
Este cam tot ce cred că am sau cred că am avut,
În drumul meu de curgere, spre zborul tău din zări.
DRUM
Și am plecat,
În noaptea fără lună
Ce ne-a îmbrățișat
Cu urăși furtună,
De ce-am crezut
Cand pasii imi fugeau
Ca n-am pierdut?
Că măîndrept din val la mal,
Că-i liniște și bine fără tine?
Căștie vremea poarta, să-mi mângâie dorința
Cu sărutarea ta…,
Acum tânjesc la tine,
Mi-e sufletul pustiu,
Mi-e dor și bine
Și nu mai vreau săștiu,
Ce-ar fi putut să fie
Dacă te-aș fi avut
Pentru vecie,
Căci n-am stiut,
Nu pot să aflu
Ce-am pierdut.
ENIGMA UNUI INTELEPT
Undeva, pe-o culme blândă, un înțelept stătea,
Cu palmele la tâmplă, gândind cu-nsingurare,
“Ce pot eu face acum cu-nțelepciunea mea,
Când nimeni nu dorește a îmi da crezare?”
Am ințeles în mine și pentru-al vieții mele bine,
Profundul începutului care se furișează-n infinit,
Am căutat să dăruiesc din gândul care vine,
Speranța-n contopirea cu ceea ce-am iubit,
Am ințeles și apa, privind-o ca pe-un suflet,
Am ințeles nevoia de întuneric după asfințit,
Am ințeles că oricât de alert ar fi al vieții umblet,
Tot prea târziu ajungi acolo unde tu ți-ai fi dorit
Și înțeleg în timpul care trece și mă curmă,
Ca multe, foarte multe, rămân neințelese,
Că voi ajunge în ziua aceea cea din urmă
Fără a putea să gust tot rodul fructelor culese,
De vrei, în gândul meu, cărări îți las deschise,
Tu om, care prea veșnic mai ai încă de- ales,
Căci daca eu nu reusesc nimica a-ți transmite,
Mă tem ca nu voi înțelege, de ce le-am înțeles.
EVADATUL PĂMÂNTEAN DIN STELE
Întotdeauna am simțit căîn privirea oamenilor buni,
Privește Dumnezeu din stele, înfăptuind în muritori minuni,
Las ochii în pământ când întâlnesc acel firesc,
Ma rog și-ncerc să aflu sincer de mă-nalț săîndrăznesc,
Să mă așed în umbră de clipire,
Ca în nacela unui vis prea colorat,
Din înțeleapta duhurilor nemurire,
În spațiul fără urmă de păcat,
Sunt evadatul pământean din stele,
Asemeni ție, fratele meu bun,
Un luptător al dreptului minunilor rebele
De-a împăca pe sine, pământul cel nebun.
ÎN LUMEA NOASTRĂ CIRCULARĂ
Am dor de viață, dor de vis,
Am drag de lume și de-abis,
Am vis curat, speranță în privire,
Am țel de-a izgoni a raului rânjire
În lumea noastra circulară
În care realitatea uneori doboară
Și mai tânjesc spre infinit,
Spre binele din care am venit,
Aici in lumea noastră cea multiplă,
În care binele, atât de rar se-ntâmpla.
În lumea noastră circulara,
În care raul a-ncetat să moară
Și îmi doresc cu disperare
Un luminos apus de soare
Și-un întuneric cu un singular sfârsit
Care se termină în răsărit.
Prin gândurile-mi tot urcând,
Mă regăsesc a fi fiind,
În lumea noastră circulară,
Doar o amfibie care zboară.