Poezii de Ştefan Aurel Drăgan

CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE

Am întâlnit, în unica mea zi din viaţă,
cea mai frumoasă femeie din lume;
nu are nume, nu are casă, nu deţine avere,
doar o privire care descumpăneşte stelele.
Mi-a adus în unicul meu sălaş,                                                                                                                                  
pe care numai eu îl locuiesc, o mare fereastră
prin care lumea se uită cu mirare la mine,

această necontenită stare                                                       
recunoscută ca unica mea zestre.

Mă scald în tăul luminii cu ea împreună,
necurmat,
culeg de pe marginea necuprinsă
câte o scânteie care fulgeră prin a hăului foc;
colind nevindecatele tristeţi şi extazuri
ce s-au rătăcit  peste neînvinsa mea sarcină
şi, ca într-un carusel nestăpânit,
mă rostogolesc.

     CĂRĂRRILE CERULUI


Pe cărările cerului
oricine, până la urmă, naufragiază,
acolo, monştri fără chip,
              necuprinşi în vedere, veghează.
Cu care imaginare toată lumea se avântă
şi declamă, aruncând cu năvod
izbânda nicicând atinsă
pe marea învolburată de aer.

Norii, ce uneori stau să iasă din mal,
într-un incomensurabil timp,
se-ntorc în aval şi la lume strigă,
arată spre neputinţa vasului,
spre a vieţii noastre corabie beată
ce aruncă peste bord, tot mereu,
chipul unui zeu cu imaginea mereu schimbată.

Îşi schimbă mereu chipul
ca şi când aş fi eu sau cel de lângă mine
ce din urmă mă alungă şi-mi ronţăie timpul.
Numai ea, cea mai frumoasă femei din lume,                   
ştie că de unde am plecat mereu mă întorc.

  TRECUTELE MORŢI


Când nu voi putea să număr
prin câte morţi trecut-am fără veste,
prin câte nopţi am stat la pândă
                                 la ferestre,
voi plânge fără zvon
lângă crucile abandonate,
lângă odihna nevinovaţilor
şi prea vremelnic plecaţilor prunci
sau mă voi tângui
încercând să mă sprijin de-un umăr –
al celui ce lăsatu-i-am tainice porunci
care după lepădarea veşnicei povare
vor fi aşezate la veşnică tihnă
şi apoi se va tolăni uitarea.


          PLÂNSUL RÂSULUI


 Pe nesfârşitele căi ale lumii  
 stau şi nu spun nimic,
nu mă vaiet pentru copacul mort fără scâncet
                                după fulgerătură,
nici pentru răzvrătirea semnelor.
Duhul apelor ameninţă mereu cu foamea,
cu revolta nesătulului pântec.
Dezlănţuitul
şi în că neostoitul meu cântec
                              mă va duce pe scurtătură
spre poarta păzită cu ameninţare
                  de către un ipotetic zeu.

Stau pe marginea vremii
         de nu stiu câte milioane de ani,
cu tata, cu neamul meu uman,
aplaud în faţa minunii,
în faţa spectacolului care
nu pretinde dovadă de intrare,
nimeni nu aruncă în pălărie cu-n ban
spre a desprinde sunetul de uitare.

Plâng şi râd
cu  toţi de pe marginea universului
asupra spectacolului foamei pe care îl trăiesc.
Eu, tata, mama şi marea familie a lumii
tot amăgindu-ne peste durere reciproc
şi ferindu-ne de un apocaliptic foc.


        NEADORMITA FEREASTRĂ


Cât de albastru zboară spre frumos
o pasăre cu aripi de lumină
prin veşnic neadormita fereastră
prin care se pândesc reciproc
                   polul de sus şi polul de jos.

Prin nunţi de zvonuri marea simfonie
alunecă pe-un povârniş de aer
şi se-odihneşte pe un glob de tină
îmbrăţişând mişcarea în nesfârşit vaer.

Apoi mulţimi după mulţimi
tot urcă-n slăvi, coboară în morminte,
spre a zădărnici cuvântul să se-ascundă
şi spre a toarce viaţa din nesfârşitul caer.