Poezii de Valer Puia

Erai aşa de tăcută…

Erai așa de tăcută, încât puteam să te aud,
buzele ți se mişcau doar în sărut,
îl auzeam cum îmi povestește despre noi
şi nu mă săturam să îl ascult,
el ştia tot,
de la început,
nu ne-am mințit,
ne-am spus cuvinte numai de noi auzite,

tu nu le ştiai pe toate,
mai plecai în somn,
iar noi doi rămâneam,
şi te vegheam până veneai
să respirăm din nou.

Mi-e dor de tăcerea ta
s-o aud din nou,
ai plecat când am adormit pe sărutul tău
şi mi l-ai lăsat,
să nu mă trezești,
să te opresc.

De atunci a ars tot dorul dintre buze
şi s-a uscat sărutul
şi am rămas doar cu poveştile lui,
şi le murmur singur,
poate îl înviu,
să te aşteptăm iarăși împreună,
să te întorci,
să ne înveți din nou,
alte povești,
astea s-au uscat,
ca şi lacrima din pernă.

Mi-e tare dor,
cu dorul meu secat,
de respirația ta de ploaie,
din primăverile noastre,
când sărutul era cerul,
iar tăcerea ta era universul,
unde eu alergam din stea în stea,
căutându-te în noapte.
...
Erai așa de tăcută,
încât îți auzeam tăcerea în mine
şi acum încă te aud,
când cerul e senin
şi stelele se joacă între ele.



Poate iernăm împreună sfârşitul

Bucăți din mine mai găsesc și acum
prin locurile umblate de demult,
stau stinghere cu ochii uscați,
dezbrăcate, aruncate prin unghere,
nu-şi mai amintesc nici numele
şi le adun bucată cu bucată,
mă peticesc de mila lor,
le cos pe umăr, pe coapsă,
le-ncalț, le iau sub braț,
le mai duc o bucată de drum,
cât o mai fi rămas,
să fim iarăși împreună,
să ne aducem aminte,
să ne povestim unul despre altul,
la o masă mare ca pe vremuri,
să bem o votcă,
să ne recităm ca pe niște versuri,
în viața noastră ca o poezie.
...
Poate mai iubim până să murim,
poate ne iertăm de fugile din anotimpuri,
poate ne-mpăcăm cu toamnele noastre
şi iernăm împreună sfârșitul.


Dacă iubirea

Dacă iubirea s-ar putea împărți ca cireşele,
aş pune cercei la toate stările ce mă bântuie,
dacă ar şti lumea că o iubesc în atâtea feluri,
ar zice că sunt mai iubăreț decât Casanova,
dar tac, nu spun, mă bucur, doar.

Dacă ar şti lumea, n-ar înțelege
şi oricum, n-aş şti ce să fac,
dacă mi s-ar întoarce  
iubirile îmbrățişate cu ale lor,
nu e spațiu
pentru atâtea iubiri la un loc
într-un singur om.

De aceea tac, neînțeles, acuzat, cinic,
mi-e mai uşoară dizgrația decât grația.

De aceea merg mai aplecat, povara de-a iubi
toate frunzele toamnei căzându-ți pe umăr,
e tot mai greu de explicat,
merg tot mai aplecat,
aud tot mai puțin,
dar simt în fiecare fir de păr
cum încărunțesc reproșurile toamnei,
de-a nu putea fi destul pentru toți copiii ei.

Împăcat cu nimicnicia mea,
mă văd tot mai despărțit de iubirile mele,
le văd plecând cu zboruri călătoare,
le simt vibrațiile tot mai departe,
spre margine de viață,
le fac cu mâna dar nu mă văd
sau se prefac, oricum, le binecuvântez,
rămân mai sărac
cu un zbor
din cercul ce vălureşte în valuri de aer,
ce-mi duce pe rând,
val după val, iubirile,
pe țărmuri străine,
undeva în zare,
în porturi suspendate,
undeva în gând,
la margine de memorie,
acolo unde n-am să le mai ajung niciodată.

Dacă iubirea s-ar putea împărți ca cireşele,
aş pune cercei iubirilor de rămas bun,
le-aş conduce până la margine de ochi
şi aş clipi după fiecare cu o lacrimă,
să-mi ajungă pentru toate cele care pleacă
şi pentru toate cele care vor veni.


Curcubeul cel bătrân

Am văzut un fulger pe cer,
o clipă ochiul meu a fost nepământean,
era de fapt un elegant pas pe cer,
al unui trecător străin,
întâmplat în calea noastră,
ochiul meu a rămas agățat de călcâiul lui,
a trecut, apoi a tunat,
a dispărut, ca și cum nici n-ar fi fost.

A plouat cu gheață,
a pouat cu ochiul meu,
era rece şi deschis,
uitase clipitul,
iar privirea-i era departe,
l-am pus la loc,
pe orbita pământeană.

De-acum o să văd două lumi,
cea ce este
şi cea ce nu este,
voi visa cu unul
şi voi gândi cu altul,
ca un curcubeu bătrân
ce se încăpățânează
să facă pace între două lumi,
cea posibilă
şi cea râvnită,
cea ce este
şi cea ce nu este.


Cuvinte înecate
      (ba nu, ba da)

Iau cuvintele şi le arunc în mare,
să rămân mut,
să nu mă auzi,
să zbor fără aripi,
să nu mă vezi,

iau cuvintele şi le ascund,
în bufnițe le ascund,
să le audă noaptea,
să le plângă-n stele,
cât mai departe,
să-mi vezi plânsul căzând
şi dispărând în iarbă,
în licurici strălucind,

să-i stingă roua,
să nu te doară ochii când îi deschizi,
să mă vezi,
ba să nu mă vezi,
să mă simți în gene când te privesc,
să nu le deschizi,
ba să le deschizi,
să cad în tine să nu mă găsești,
ba să mă găsești
să mă alungi,
ba să nu mă alungi.

Iau cuvintele şi le arunc în mare,
să le înec,
ca apoi să le reînviu
cu un sărut,
să le înec din nou,
în mine,
până-n adâncuri de suflet
să te scufunzi,
să le găsești,
să mi le citeşti,
tare,
să le aud,
sus pe cer să le aud,
unde te aştept,
într-o gară dintre stele
te aştept,
să vii, pe cuvinte să vii,
cu fulgerul întors,
în pasul lui să te ascunzi,
să nu te vadă luna,
să nu-ți ia cuvintele,
dacă te vede
aruncă-le înapoi în mare
şi nu mai veni,
ce rost are,
fără cuvinte
am să mă arunc şi eu
şi o să ne scufundăm,
împreună o să ne scufundăm,
în cuvinte o să ne scufundăm
şi o să bem marea
şi o s-o umplem de cuvinte,
în cupe de inimă o s-o bem,
pline ochi de pești,
peștii noștri de cuvinte
înotați de ochii noștri lipiți,
sub aceeași pleoapă,
sub aceeași mare ce ne ascunde,
pe veci ne ascunde,
până cuvintele n-o să mai aibă aer,
n-o să mai aibă aer şi o să dispară.

Iau cuvintele şi le arunc în mare,
alte cuvinte, aceeași mare,
altă poezie, același poet,
doar tu eşti alta,
şi noaptea e alta
şi povestea este alta
şi totuși parcă doar tu eşti alta ...
parcă totuși ... ba nu, ba da,
... cuvinte înecate !