Numai în cântec

 

Mă voi preface că vin.

Tu să rămâi cum te ştiu

Aplecată peste întrebările,

Slăvită de toţi, îmblânzită de vânturi

Ca salcia

Fie cum zici.

Pacea etern ă e doar în ierburi,

Văzduhul e stăpân pentru alţii.

Doar noi, singuri, la margini,

Ne facem semne lungi şi zadarnice.

Salvarea e numai în cântec.

 

Doar septembrii

 

Iubito, ne-a rămas atât de puţin:

doar septembrii şi urma cea lungă,

ceaţa subţire, sunetul grav,

limba de clopot în legănare.

Ai văzut cumva călăreţul gonind

spre marea ispită?

Lângă mine e omul cu fluier de soc

ce culcă iarba sub cântec.

Pentru noi nu mai e loc şi nici

nu-mi amintesc urma veche a înserării.

Dar cine mă caută?

Cine-mi scrie numele-n poartă?

Poate acel călăreţ singuratic

blânda povara mi-o ia şi o mută.

**

 

De parcă şi azi mai aud,

Ca în vis, acel cânt vagabond:

“Et nous dormirions

Jusqu'a la fin du monde”



De dragoste

 

Printre cuvinte te caut şi nu te găsesc

Nimic nu mai e cum a fost,

Nici ziua, nici somnul:

Te-ai întors între zei?

Mă împac cu acea disperare când

Frunzele se prefac – şi căzând

Devin păsări.

Deznădejdea – ea ţine loc de putere.

Fereşte-te, iubito, de dogoarea

Acestei priviri care aţâţă şi mântuie.

 

               

Dulce scăpare

 

Orice e posibil:

Cu ochii ma poţi ofili, precum rodia.

Lasă-mi numai puterea

De-a mă lepăda de

Imaginea ta,

Dulce scăpare,

Beţie tomnatică.

Orice pentru mine e acum posibil -

Atât de puţin.

 

Iarbă

 

Iată iarba, octombrie,

Pământul a pus-o jos ca pe o greutate şi

Nu mai poate s-o poarte

Şi norii o mint către cer

Coaptăcum e şi gata de drum.

 

Iată câmpul, noiembrie…

Doar puţine

Memorii de frunze călare pe vânt

Ne amestecăm cu decembrie.

Auzi cum pleacă înapoi căţeii pământului

Să se însoare cu iunie?

Şi nimeni nu scoate o vorbă

Doarsobele

Crapă de cald învelite în linişte

Ianuarie-n iarbă a căzut

A ostenit pământul ca un gladiator

Numai iarba cu trupul chircit – februarie

Pământului loc să-I lase ca nu cumva

Să alunece într-o mişcare de revoluţie inversă

 

Culoare prelinsă în noi şi părelnicavară

Atât a rămas.

Că nici un anotimp nu se mută

În ţările calde

Ci ne păstrează furată partea

Rămasă încet din tinereţea noastră

Cum redevenim înspre martie.

Să facem tăcere, iubito, auzi

La capătul pământului iarba de iunie

Freamătă din nou către verde

Iar noi tot mai galbeni la rădăcină.



Vasile Radu GHENCEANU

 

S-a născut la 17 mai 1939 în satul Doh, Sălaj.

Decedat în 2006.

 

Cărţi apărute: “Cântece pentru inima tânără”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967;

“Cartea literelor mari, Editura “Ion Creangă”, Bucureşti, 1970;

“Ora locală”, Editura “Dacia”, Cluj Napoca, 1978;

“Paralele şi memorie”, note de călătorie, Editura “Gutinul”, Baia Mare, 1992;

“Însemnaţi de uitare”, Editura “Omega”, Baia Mare, 1997;

“Vindecarea de melancolie”, Editura “Gutinul”, Baia Mare, 1996;

“Grădinile din fereastră”, note de drum, Editura “Proema”, Baia Mare, 1998;

“Convobiri cu Ion Săcăleanu sau O viaţă pentru muzică”,

Editura “Proema”, Baia Mare, 1999;

“Dreptul la singurătate. (Scriitor la ziar)”, Editura “Proema”, 2001;

“Complexul de egalitate”, Editura “Dacia”, Cluj Napoca, 2002.