Poezii de Virgil Diaconu

Occident   

Stau sub cireş, în marginea grădinii,

şi Îl aştept să vină.

S-a făcut deja întuneric şi eu Îl aştept

la fel ca noaptea trecută,

la fel ca noaptea de dinaintea nopţii trecute

şi ca întotdeauna…

El stă de o parte a nopţii, eu – de cealaltă.

De bună seamă s-a îndepărtat de mine,

de cireşul care pentru El s-a împodobit ca de nuntă.

 

Prietenul meu trăieşte într-o altă distanţă,

în aceeaşi lume împărţim două lumi.

Şi în timp ce El îşi vede de înnourările sale,

eu beau vinul direct din câmp,

din aceste ţâţe negre pe care le dau peste cap

cu femeie cu tot, cu noapte cu tot.

Eu nu mă mai satur de clipa aceasta!

Noaptea îmi iese dinainte cu un cântec de greiere.

Şi cântecul: un scâncet de copil ascuns printre ierburi.

Desigur, noaptea este o negresă plină de mister.

 

La nici o palmă de mine respiră minunea.

Doamne, cum să mă împart?

Eu chiar acum va trebui să fac o vizită narciselor,

acestor prinţese de cartier, care mi-au dat întâlnire.

Numai de le-aş găsi adresa; adresa pe care în mod sigur

am rătăcit-o pe undeva – poate prin ziua de ieri? 

Poate prin ziua în flăcări a primei iubiri?

 

Mâine, la prima oră, voi negocia cu vrăbiile,

care sunt în grevă. De la Facerea lumii, în grevă.

Ele au venit şi de data aceasta la discuţii

în haine de lucru. Clasa muncitoare a vrăbiilor!

Ele au tot felul de revendicări,

deşi eu le-am dat în stăpânire tot cerul

şi dreptul de a se bălăci oricând în lumină,

în pulberea Domnului.

Vrăbiile! De fiecare dată ele îmi aruncă în faţă dimineaţa.

Ca pe o găleată cu apă rece, dimineaţa.

 

Nu îmi pun eu mintea cu ele, n-am vreme.

Eu chiar acum trebuie să plec la un curs,

la celebrul curs Metafizica trandafirului galben…

Aici regulile au fost întotdeauna stricte.

Pentru păstrarea secretului, bunăoară,

n-ai dreptul să scoţi din templul trandafirului

nici măcar o petală, nici măcar un poem.

Pentru păstrarea secretului eu voi lua note direct pe suflet.

Direct pe suflet, iată, nervii mei deja au parfumul

trandafirului, nervii mei deja sunt nişte trandafiri galbeni.

În templul trandafirului înveţi să iubeşti petală cu petală

şi ghimpe cu ghimpe. Altfel, nici nu aş fi ajuns

un trandafir galben, petală cu petală, poem cu poem.

 

Agenda mea este plină. După-amiază, de pildă,

sunt invitatul culturii de cartier. Sunt invitatul poeziei

care reciclează toate prezervativele Europei.

Al poeziei care mixează maidanul cu piruetele lingvistice.

Ultimele deşeuri vocal-textualiste sosite de-afară

au prins foarte bine la noi, vezi, aceasta este noua direcţie.

Este  arta poetică a celor care respiră şi gândesc în grup,

a celor care îşi trec cădelniţa cu tămâie de la unul la altul 

şi care au reuşit chiar performanţa de a intra în dicţionare

încă înainte de a intra în literatură… Iată generaţia care

din orfelinata cenaclieră a sărit direct în manuale, vezi, 

la statuia ei silexul verbului lucra încă înainte de litera A.

Cum plouă cu elogii, atmosfera a devenit

de-a dreptul sufocantă, aşa că voi ieşi repede la aer curat

dacă nu vreau să-mi vărs fierea în public, dacă nu vreau

să-mi cheltuiesc pe nimic superlativele inverse.

 

Acum trebuie să trec strada.

Să trec strada şi să mă conving cu propriii mei ochi

de fecioara aceasta proaspătă în peisaj,

Democraţia de cabaret, care ne amăgeşte zilnic

cu muntele ei de promisiuni, în timp ce

dobermanii guvernamentali intră fără bilete

şi o ling apăsat de la pubis la ţâţe. Dobermanii,

care îşi flutură imunitatea ca pe un stindard,

prin toate ziarele şi pe toate posturile.

Numai naivii se plimbă pe la uşi

aşteptând minunile fecioarei de cabaret,

aşteptând să le întindă o mână, un deget cel puţin.

 

Acum trebuie să trec strada

şi să mă conving cu propriii mei ochi

de femeia aceasta proaspătă în peisaj,

Democraţia de cabaret, care pune aripi guzganilor

şi îmbracă în mătase lipitorile politice.

Numai de nu mi-ar scăpa printre dinţi

vreun adjectiv din colecţie sau, în îmbulzeală,

vreo piedică şi să o dau cu picioarele-n sus,

să-i stric imaginea, masca, fardul, meşa,

zmeura din obraz care o face atât de fragedă şi ispititoare

când îşi desface ea pulpele pe prima pagină

şi pe toate canalele mântuirii noastre color.

Numai de nu aş face de râs Democraţia de cabaret,

care ascunde sub fustele ei tricolore tot gunoiul social.

Tot gunoiul pe care îl naşte zilnic

şi în progresie geometrică.

 

Acum trebuie să trec strada atent,

să nu dau nas în nas cu Puterea. Şi dacă dau,

să refuz politicos invitaţia ei la dans.

Să refuz Puterea, care valsează atât de elegant

printre somnambuli, hoţi şi cadavre.

Care, în aplauzele tropăitoare de gură-cască,

valsează singură printre somnambuli, hoţi şi cadavre.

 

Eu va trebui să fiu atent, pentru ca nu cumva

să calc cu piciorul chiar în el, în partidul aflat la putere.

Să nu nimeresc în latrina promisiunilor politice!

În latrina latină a patrioţilor bicamerali,

care scriu cu jeepurile lor şi cu supa săracului

istoria neamului.

 

Vezi, în ultima vreme guzganii în rasă

colcăie de-a binelea sub crucea mântuirii noastre.

Şi molia cu patrafir îşi dă mâna cu bastoanele de cauciuc.

Între cruce şi bâtă – iată istoria! –

trâmbiţa profetului sună-n pustiu!

 

Poate că de aceea visez în fiecare noapte o secure.

Am visuri ascuţite, vezi, cel care trece cu securea pe străzi

ştie el prea bine ce capete rade! Ce şobolan scurtează de aripi

şi ce lipitori mângâie cu lama pe burtă.

Trec strada. Cadavrul României navighează în beznă,

cu luminile stinse şi fără nici o direcţie…

 

Desigur, dacă nu evadez din retorica

democraturii cu trandafiri pe piept,

din istoria aceasta atât de bine ţinută în lesă

sunt de-a dreptul pierdut: o şobolănime elegantă

îmi va roade şi ultimul gând, ultimul poem.

Ultima globulă roşie… Ultima metaforă

care îmi dansează prin sânge.

Ultimul poem care îmi aleargă prin vene!

 

Dar nu mă las eu pe mâna lor!

Străzile mă fluieră de afară,

câţiva copaci rămaşi fără vrăbii

mă strigă să le sar în ajutor.

 

Nu mă las eu pe mâna lor!

Eu sunt ziua în flăcări.

 

Nici nu mai ştiu, prietene, cine dintre noi

face ţăndări întunericul şi cine oxigenează această zi

atom cu atom şi globulă roşie cu globulă.

Nici nu mai ştiu dacă acelaşi trandafir ne leagă,

prietene, sau aceiaşi ghimpi.

Eu sunt chiar ziua în flăcări.

Sunt ziua care din toate ia foc, în veacul mai mic decât mine.

În vântul lui Dumnezeu, care mă risipeşte prin lume

petală cu petală…

 

Tânăra coaliţie

 

Se oficiază tăierea panglicii în cimitirul politic

şi scrumbiile electorale respiră din plin acest moment patriotic.

– Şi dacă plămânii noştri nu vor plesni de atâta istorie,

vom fi din nou o familie fericită – a mai reuşit să spună Adevărul

înainte de a fi înfăşurat ca un cocon în panglica tricoloră;

şi înainte de a fi purtat pe umeri de lacrimile

şi regretele noastre electorale…

– Încă unul pe care l-au îngropat înainte de vreme –

îmi şopteşte Vocea –, aşa, ca să nu le mai încurce nimeni sforile

şi ca să ne vâre mai repede pe gât lăturile lor ideologice!

 

S-a decretat Starea de Fericire Generală!

Şi Fericirea, care începe de sub propria ei fustă,

coboară în mulţime şi se împarte tuturor. Eu însumi

voi fi stins de jarul de sub fustă al fetelor de bulevard,

semn că ultima directivă – fericirea – şi-a atins ţinta.

 

– Trăiască noua coaliţie, strigă vulpea,

primită cu ovaţii de găinile care se dau pe spate de bucurie.

Şi care se calcă pe picioare şi pe ouă ca să prindă râmele,

viermii şi ploşniţele acestui discurs de-a dreptul memorabil.

– Iată viitorul, spune ea, privind fix în ochii ficşi ai găinilor

care bat extaziate din aripi şi adorm imediat pe pagina de istorie.

 

– Ce dicţie! Ce igienă morală! –  spune Vocea,

căreia i-au scos, între timp, dinţii… De fapt, înainte,

cumătra a fost profesor plin laŞcoala de lepre, vezi,

elevii ei pot fi număraţi şi acum în primele rânduri.

În primele rânduri ale istoriei – vreau să spun –,

de vreme ce ei, aleşii, pot funcţiona cu carnetul oricărui partid.

Da, aleşii noștri sunt universali! Iar dacă şi-ar pune mintea

şi-ar face guvern chiar şi pe lumea cealaltă.

Un guvern al morților, desigur, care ar confirma toată știința,

toată arta conducerii pe care și-au însușit-o la Școala de lepre.

 

Se taie moţul tinerei coaliţii.

Se transmite în direct această clipă istorică.

Se fabrică istoria acestei clipe. 

 

Şi alesul face declaraţii pe toate posturile TV,

bine prins în acul de insectar al misiei sale istorice. Alesul!

 

– Vezi, spune Vocea, înainte de numire alesul nu avea

niciun nume. Numele i-a venit în plic cu biografie cu tot,

cu viitor cu tot. Toate noi şi cu instrucţiuni de folosire!

La vremuri noi – carnete noi, spune Vocea,

căreia i-au scos, între timp, dinţii…

 

Şi fanfara senatuluiîmpuşcă cu diezii ei liniştea cimitirului.

Liniştea morţilor, care îşi duc mai departe viaţa în aplauze.

În aplauzele şi gamelele lor patriotice!

 

Oraşul  

 

Locuiesc în oraşul mai-marilor zilei.

În oraşul mai-marilor zilei, care surâd tricolor

între două campanii electorale.

 

Locuiesc în oraşul celor care îşi oxigenează zilnic imaginea

cu promisiuni electorale pe ecranele de serviciu

ale acestei provincii color.  

 

Locuiesc în oraşul în care aplauzele sunt plătite

cu sarmalele pe care primarul le împarte gratis

în Piaţa Revoluţiei.

 

Acesta este oraşul care se îneacă în smog

şi discursuri cu trandafiri la butonieră.  

Este oraşul care a început să meargă destul de bine

în căruciorul lui cu rotile…

 

Locuiesc în oraşul unde revolta umblă cu unghiile smulse,

iar jarul poeţilor este scos afară pe brânci!

 

Acesta este oraşul vertebrat de amoebe,

de spinările îndoite care fac de serviciu la aplauze…    

Este oraşul din căruciorul cu rotile, în care bate inima mea. 

 

Locuiesc în oraşul dus la groapă de retorica puterii

şi eroismele de bulevard. Locuiesc în oraşul unde adevărul

vorbeşte-n deşert şi lăstarii revoltei sunt frânţi la vreme.

Ia vezi – mai strigă cineva prin pieţe îndoiala?

Şi dacă cel măcelărit de soldaţii întunericului

nu este sufletul tău, atunci cine să fie?

 

Dar de ce îţi spun eu ţie toate astea, sturzule?

Tocmai ţie, care nici nu ai vreme de cele lumeşti. Care

ai descoperit cu un ciripit înaintea mea toate cărţile sfinte;

şi glezna Domnului foşnind printre ierburi.

 

 

Hârcile

 

Prin aburii abatorului

poţi citi hieroglifele morţii.

Și hârcile care visează să te arunce în ţărână.

Vezi, dacă ai avea un alt ochi

ai vedea chiar ziua în care hârcile te aruncă

cu genunchii în ţărână…

Dacă ai avea un alt ochi ai vedea cum ziua

se prăbuşeşte ca o căprioară la picioarele tale.

Şi te lasă singur în câmpul cu maci… Hârcile!

 

Da, cineva îmi loveşte zilele de-a dreptul în frunte,

ca David cu praştia.

Cineva îmi culcă toate zilele la pământ, în pământ.

Ştii tu, sulfină, cine este? Ai tu vreo veste, floare de cireş?

Şi tu cu cine şuşoteşti acolo, mătrăgună?

Staţi numai să sting aceste coapse în flăcări,

această femeie care îngroapă focul în cearşafurile mele!

Staţi numai şi pun eu câinii pe voi, duhuri întunecate,

şi vă scot eu din întuneric, de unde v-aţi ascuns,

ca să daţi piept, dacă aveţi curajul, cu prinţesa zorilor!

Şi să priviţi în ochi tot ce se poate privi: floarea de cireş,

răsăritul!

 

Fluturii albaştri 

 

Ţara este în criză.

Dar tu eşti singurul care ai primit aprobarea 

să îţi duci mai departe viziunile, fluturii albaştri,

mi-a spus îngerul meu păzitor.

 

Da, dreptul la viaţă ţi-a fost garantat în continuare.

Dreptul la viaţă cu acele în vene. Stai liniştit,

mi-a spus îngerul meu păzitor.

Cineva îţi va strecura în fiecare zi sub cearşaf

o doză de glucoză, pentru a-ţi duce mai departe viziunile,

fluturii albaştri.

 

Desigur, fluturii vor fi liberi să zboare prin piaţa cea mare,

unde primarul îşi împarte minciunile şi sarmalele electorale.

Și forțele de ordine îi vor lăsa să zboare în voie!

Şi chiar să apară la ştirile de seară.

 

- Să nu crezi că ei au fost arestaţi

pentru „tulburarea liniştii publice”, aşa cum se zvoneşte.

Să nu crezi, mi-a spus îngerul meu secret,

lustruindu-şi tresele. Atâta doar că de-acum înainte

fluturii albaştri vor fi programaţi pe calculator,

pentru ca ei să zboare organizat, în pluton.

Şi pentru ca niciun curcubeu să nu mai dea buzna pe cer,

de capul lui şi fără acte în regulă. 

 

Aşa mi-a spus îngerul meu secret, dându-mi asigurări

că voi putea să lucrez mai departe la fluturii albaştri…

Cu acele în vene şi cu tubul de glucoză primit pe furiş,

voi putea să lucrez mai departe.

Şi poate că într-o clipă de neatenţie a forțelor de ordine

fluturii mei vor umple iarăşi cerul! Da, eu voi transmite

pe toate canalele vederi din sângele meu albastru…

Într-o clipă de neatenţie a forțelor de ordine.

 

Desigur, eu voi amâna glonţul şi de data aceasta.

Glonţul, acest suvenir din călătoriile mele occidentale.

Un suvenir pe care îl voi lăsa moştenire fiilor mei,

spre a le fi de folos la nevoie.