Ieşire din poveste

trăieşti pe apucate

ca şi cum ai afla

periodic din ziare

că eşti încă în viaţă

gândeşti ca-n poveşti

crezi în poveşti

dar din păcate poveştile

nu pot să fie trăite

 

când ai pariat totul pe suflet

vai de soarta trupului tău

fiindcă din ce în ce mai puţine

de-adevăratelea se vor petrece

 

doar aerul rămâne real

atât de real şi destul

că abia mai respiri

cu dinţii umbrei adânc 

înfipţi în plămâni

 

Un dialog

 

– mă cheamă Ieronim

(mi-a spus)

– dacă te cheamă du-te

(i-am spus)

– mă duc numai dacă

vii şi tu (mi-a spus)

– mi-e frică Ieronime

frică

 

Început de lacrimă

 

ziua fusese frumoasă

doar că nu-nţelegeai

cum s-a putut ca începutul

acesta de lacrimă

să zboare peste clipele

ce nu terminaseră de trecut

să se-ntoarcă în locul

de unde cumplit

o să vină îngheţul

 

şi pentru că nu-nţelegeai

închipuisei

o viziune a vieţii tale

aşa fugărită pe străzi

cu grăbitul  nor de zăpadă

pe urmele ei

 

către seară începu crivăţul

apoi urletul unui lup

şi argintul groazei topit

se auziră curgând

toată noaptea

 

Vară schematică

 

soarele scos din minţi

este aproape orb

 

prin faţa porţii mele

trece albă şi dezbrăcată

o paparudă

 

Scrisoare netrimisă

 

când stările tale

îţi vor da voie să poţi

când vei avea răgaz

şi orice (oricât de puţin)

să îmi spui

mă vei afla pe canapeaua

din camera mea

unde stau răbdător

precum cerşetorul

pe care l-am văzut

amândoi

la Westminster Abbey

 

aştepta să-i spună

şi lui cineva ceva

 

Numai bărcile numai timpul

 

prin oraşul unde speranţa

are gust feroce de spirt

trec numai bărcile timpul

şi uneori câte-o femeie frumoasă

 

la ora când lumina începe

să putrezească sunt singur

aşa cum trebuie să fi fost

în ultimul vis al mamei

caut ieşirea la mare

dar n-o aflu deşi marea

e abia la doi paşi depărtare

 

şi tot putrezeşte lumina

până se face un abur subţire

albastru aidoma celui

ce pustieşte minţile

băutorilor de speranţă

 

iartă-mă dragostea mea

că uite răsare luna

 

În cerc

 

clipele tale sunt

însăşi carnea uitării

 

grăbite mereu

necruţătoare ca nişte

ţipete bandajate

le simţi cum se perindă

nebune în cerc

 

îţi bei vinul până

la ultima picătură

şi deodată

îmbătrâneşti

 

Aproape fericit

 

de câte ori am încercat

să fiu fericit s-a nimerit

ba într-o marţi ba pe ploaie

sau când mi se-ntunecase

fără speranţă

 

şi am găsit altceva de făcut

bunăoară să-mi număr surâsul

să despart în silabe tăcerea

 

într-o zi chiar am crezut

că sunt fericit doar pentru că

un foşnet domol mângâia

ceafa sângelui meu

dar cineva (nu ştiu cine)

m-a readus cu picioarele         

pe pământ:

ţi se pare bătrâne

cade frunza

 

Salvatorilor mei cu dragoste

                                  

încă de când m-am născut

a fost nevoie să fiu salvat...    

întâi de umbre şi voci străine

apoi de uimirea căderii-n cuvânt

în cele din urmă de mine

 

mereu s-a găsit câte cineva

dornic să mă salveze

altfel aş fi ajuns

un fel de lunatic obosit

să tot fie singur

 

de-aceea m-am rătăcit

printre lucruri

ce se cunosc din afară

de-aceea n-am învăţat

să umblu neînsoţit

 

în fine tot ce-a fost

de salvat în mine

a fost salvat

sunt cenuşă

 

Palidă consolare

 

briză înşelătoare nisip

privesc absent puţin obosit

cum nerăbdarea luminii

înjunghie pieziş

trupul mării

şi nu mă mai mir

că atât de multe

vin prea târziu

 

Clar de amărăciune

 

cât vezi cu sufletul

clar de amărăciune

dorinţele ţi se dau

peste cap dar în gol

 

ziua pare nelocuită

doar tu ce mai sperii

ninsoarea în vreme

ce duci telegrame

sosite nu ştii de unde

şi primeşti cuvenitul bacşiş

 

banii aceia nu-ţi ajung

decât să te-mbeţi

crunt şi fără folos

căci uitarea e altceva

 

Compensatoriu

 

a-nceput embargoul

şi n-am decât să stau

la fereastră cât vreau

tot n-o să văd

pe nimeni trecând

iar venind

cu atât mai puţin

 

lumea s-a făcut

pe negândite mai mică

e abia cât fereastra

prin care mă uit

cum timpul se goleşte

de sânge

 

bine cel puţin

că pot să fumez