Ieşire din poveste
trăieşti pe apucate
ca şi cum ai afla
periodic din ziare
că eşti încă în viaţă
gândeşti ca-n poveşti
crezi în poveşti
dar din păcate poveştile
nu pot să fie trăite
când ai pariat totul pe suflet
vai de soarta trupului tău
fiindcă din ce în ce mai puţine
de-adevăratelea se vor petrece
doar aerul rămâne real
atât de real şi destul
că abia mai respiri
cu dinţii umbrei adânc
înfipţi în plămâni
Un dialog
– mă cheamă Ieronim
(mi-a spus)
– dacă te cheamă du-te
(i-am spus)
– mă duc numai dacă
vii şi tu (mi-a spus)
– mi-e frică Ieronime
frică
Început de lacrimă
ziua fusese frumoasă
doar că nu-nţelegeai
cum s-a putut ca începutul
acesta de lacrimă
să zboare peste clipele
ce nu terminaseră de trecut
să se-ntoarcă în locul
de unde cumplit
o să vină îngheţul
şi pentru că nu-nţelegeai
închipuisei
o viziune a vieţii tale
aşa fugărită pe străzi
cu grăbitul nor de zăpadă
pe urmele ei
către seară începu crivăţul
apoi urletul unui lup
şi argintul groazei topit
se auziră curgând
toată noaptea
Vară schematică
soarele scos din minţi
este aproape orb
prin faţa porţii mele
trece albă şi dezbrăcată
o paparudă
Scrisoare netrimisă
când stările tale
îţi vor da voie să poţi
când vei avea răgaz
şi orice (oricât de puţin)
să îmi spui
mă vei afla pe canapeaua
din camera mea
unde stau răbdător
precum cerşetorul
pe care l-am văzut
amândoi
la Westminster Abbey
aştepta să-i spună
şi lui cineva ceva
Numai bărcile numai timpul
prin oraşul unde speranţa
are gust feroce de spirt
trec numai bărcile timpul
şi uneori câte-o femeie frumoasă
la ora când lumina începe
să putrezească sunt singur
aşa cum trebuie să fi fost
în ultimul vis al mamei
caut ieşirea la mare
dar n-o aflu deşi marea
e abia la doi paşi depărtare
şi tot putrezeşte lumina
până se face un abur subţire
albastru aidoma celui
ce pustieşte minţile
băutorilor de speranţă
iartă-mă dragostea mea
că uite răsare luna
În cerc
clipele tale sunt
însăşi carnea uitării
grăbite mereu
necruţătoare ca nişte
ţipete bandajate
le simţi cum se perindă
nebune în cerc
îţi bei vinul până
la ultima picătură
şi deodată
îmbătrâneşti
Aproape fericit
de câte ori am încercat
să fiu fericit s-a nimerit
ba într-o marţi ba pe ploaie
sau când mi se-ntunecase
fără speranţă
şi am găsit altceva de făcut
bunăoară să-mi număr surâsul
să despart în silabe tăcerea
într-o zi chiar am crezut
că sunt fericit doar pentru că
un foşnet domol mângâia
ceafa sângelui meu
dar cineva (nu ştiu cine)
m-a readus cu picioarele
pe pământ:
ţi se pare bătrâne
cade frunza
Salvatorilor mei cu dragoste
încă de când m-am născut
a fost nevoie să fiu salvat...
întâi de umbre şi voci străine
apoi de uimirea căderii-n cuvânt
în cele din urmă de mine
mereu s-a găsit câte cineva
dornic să mă salveze
altfel aş fi ajuns
un fel de lunatic obosit
să tot fie singur
de-aceea m-am rătăcit
printre lucruri
ce se cunosc din afară
de-aceea n-am învăţat
să umblu neînsoţit
în fine tot ce-a fost
de salvat în mine
a fost salvat
sunt cenuşă
Palidă consolare
briză înşelătoare nisip
privesc absent puţin obosit
cum nerăbdarea luminii
înjunghie pieziş
trupul mării
şi nu mă mai mir
că atât de multe
vin prea târziu
Clar de amărăciune
cât vezi cu sufletul
clar de amărăciune
dorinţele ţi se dau
peste cap dar în gol
ziua pare nelocuită
doar tu ce mai sperii
ninsoarea în vreme
ce duci telegrame
sosite nu ştii de unde
şi primeşti cuvenitul bacşiş
banii aceia nu-ţi ajung
decât să te-mbeţi
crunt şi fără folos
căci uitarea e altceva
Compensatoriu
a-nceput embargoul
şi n-am decât să stau
la fereastră cât vreau
tot n-o să văd
pe nimeni trecând
iar venind
cu atât mai puţin
lumea s-a făcut
pe negândite mai mică
e abia cât fereastra
prin care mă uit
cum timpul se goleşte
de sânge
bine cel puţin
că pot să fumez