Poezii de Voicu Agafia

Verdele nu mai respiră pe tâmple

“E o durere de cântec”
i-ascult tresărirea…
verdele nu-i mai respiră pe tâmple.
În sufletul aplecat spre aduceri aminte,
atatea clipe absente de mine
răsar din aromă de primăveri uitate

Drumul
îşi poartă şerpuirea
tot mai adânc
împietrită retină de vis
turnat mireasmă dulce-amară
în cupa amânărilor
neâmpliniri, renunţări, speranţe
tulbură drojdia din vinul negru
al regretelor
uitate cândva într-o ciulenadră nebună
jucată bezmetic
până când iarba nu-şi mai găseşte
tinereţea.

Câte cântece născute
dintr-o morganatică iubire
vor muri  neauzite?
La cumpăna dintre ieri
şi un mâine incert,
când cenuşa păsărilor albe curge
peste o ultimă, tomnatică floare.
Poate totul nu este decât

un repetabil exercitiu
cântat crescendo
de muzicianul destinului.
Şi fata aceea cu ochi de chilimbar
fata cu trupul de fildeș,
prin atâtea chipuri
işi îngroapă limpezimile
intre îndoială şi credinţă
şi verdele…
verdele nu-i mai respiră pe tâmple.
la cap de pod
spre un neunde
Tu crezi... eu tac

Ecoul paşilor se stinge
hohotind surd în tăcerea timpului meu
tu crezi c-am învăţat să mă accept
într-un acum imprecis
eu tac să nu-ţi tulbur amăgirea
ascult cum trupul îşi scutură frunzişul
lumina fumegând pe finister în seară
au mai rămas în noi himere
amiezile de vara
anemică ispită cu tinere dogori
rotindu-se cărunte
pe umerii prea slabi să poarte
rodul grădinilor încă necules
în sufletul inundat de ceaţă
şoimii îşi poartă zborul indecis
tot mai aproape de pământ
ameţiţi de efigiile anotimpului
când puteau săruta soarele
eu cred c-ai învăţat să te accepţi
tu taci să nu-mi tulburi zâmbetul fragil.


Ceva rămâne într-un dincolo

Mă iartă zi
Mă iartă noapte
Mereu am întârziat o clipă
Bezmetică risipă
Sunt mai aproape de cer acum
Cu fiecare semnătură a timpului
Într-un neunde şi necând
În liniştea dintre două gânduri
Roiesc îndoielile ameţite
De chemarea necuprinsului
Nu încerca să pleci
Pasăre albă
Încă nu am învăţat să zbor
Sau poate am ştiut odată
În zbaterea sufletului
La cumpăna dintre Kuandalini
Şi setea  dorinţelor
Înainte ca nenăscutul să îngroape născutul
Lumină strivită-n uitare
Rană pe identitatea altui eu
nimic nu este deplin
ceva rămâne într-un dincolo
Am să simt oare cum
Fibră cu fibră carnea
Încolţeşte verde din oasele pământului
Sub pasii celor ştiuţi şi neştiuţi
Ispita lumii
Frica de moarte cum  naşte lacrimi
În cei rămaşi
Am să simt oare


Neliniştea este în inima mea

Urc să ajung la Tine
coborând spirala întunecată
spre acel punct minuscul de lumină
din sufletul meu
zăgăzuită
în neputinţă  de a mă afla
de a Te regăsi
de a Te simţi
de a Te avea
fără îndoieli
fără să-Ţi dau un chip
fără să Te strig cu un nume
învăţat în colţul meu de lume
o briză ciudată îmi sapă în gânduri
îi vezi viermii şi-au început ospăţul
în trupul înjunghiat de timp
în oase sună
frigul alb al catafalcului
şi totuşi sunt acelaşi eu
cu luminile dimineţii în ochi
încă nu am plecat dincolo
încerc să adun toate umbrele la răsărit
să echilibrez balanţa între mine şi lut
am să-mi sădesc împrumutul
în braţele pământului
la vremea scadenţei
să-l cresc în fire de iarbă şi păsări
groparul nu poate să ridice ţărâna

de la pământ la cer
să-mi acopere sufletul
fără formă
fără nume
fără cuvinte
deschisu-mi vei calea din nou
spre Tine lumină


Tu dormi

te privesc să-ţi culeg zâmbetul
şuviţa rebelă căzută pe frunte
păsări descătuşate îşi fac de cap
în cerul somnului tău
te adun în căuşul ochilor
să-ţi sorb răsuflarea
pe geam o stea îşi întinde gâtul
te acopăr cu privirea
stelei nu-i este îngăduit
să-ţi prindă visul
e numai al meu
vreau să-ţi sărut gândurile negândite încă
să înmugurească pe buzele mele
să-mi lipesc trupul de tine
să-ţi simt aroma
să-ţi respir tăcerea plină a somnului
ochiul nopţii îţi mângâie conturul trupului
printre umbrele legănate de prima notă a dimineţii
se sparge pe genele mele
lacrimă ţesută sub pleoape
umbra zilei îmi fură visul


Te privesc orfană de lacrimi

umbră de pasăre cu aripile frânte
condorii plutesc în pântecul unei clipe
eterne pentru tine
într-o picătură de sânge
spartă în zâmbetul subţire al buzelor
eşti singură sunt aici... dar nu cu tine
n-am voie să te strig
cum te-am chemat de atâtea ori
acum nu acum nu am voie
să te rog să mai stai
îţi privesc corpul înţepenit
sub soarele impasibil de toamnă
nimic nu s-a schimbat
doar tu ai început să-ţi proiectezi nefiinţă
în prezentul meu
gesturile tale cuvintele tale
stau prinse într-un ochi lipsit de tine
tristeţea mea este că nu poţi să mai împarţi
cu mine inima plină de bucurie
în acest anotimp al roadelor coapte
ai coborât în ţărână să ţii în mâini rădăcinile
fără să tulburi sonora dimensiune a vieţii
picătură cu picătură curgi
în simetrica rotire a anotimpurilor
mirosul tău vocea ta privirea ta
nu sunt în acest trup înţepenit

peste care se ridică ţărână
de la pământ la păsări
n-am voie să plâng
să nu-ţi tulbur liniştea
libertatea redobândită
sunt doar o umbră întrebătoare
nu pot să văd dincolo de chipul lumii
tot ceea ce voi deveni
într-un azi definitiv
.


Într-un vis de verde

stau la apus de nopţi
sau poate la răsăritul din mine
uitat cândva în crâng
la o răspântie de drumuri
unde doar vestejirile se adună
în visul de verde
din ochiul închis
al fântânilor păsări
câte aşteptări au murit în pădurea tristă
decolorate în fumul alb
din iarba strivită de tăcere
îndoieli renunţări iluzii
la sânul cocorilor răniţi de timp
copacii sunt păsări cu pieptul zdrobit
ce ireal se zbat ameţiţi
de uimirea necuprinsului
îi văd îi ascult cum cântă
cu capul plecat pe umărul pământului
nu le-aud niciodată glasul
doar vântul descifrează
taina  împăcării
adieri de aripi îşi poartă îndemnul
peste aşteptarea lor
am să-mi ascund elegiile
sub scoarţă
şi eu alintată
să trec cu depărtarea
într-un vis de verde


Prizioneri ai Depărtării

Tu erai acolo
eu eram aici
prizonieri ai depărtării
cu disperarea sortită de-a nu ne avea
căutam un punct
sau poate o umbră
să ne ascundem neputinţa
suspendată în turnul ceasurilor făurite
de-o horă ciuleandră nebună
cântată-n canon
pe o singură strună
chemarea ta strigăt de vultur
rănit de timp
şi-a împletit ţipătul în tăcerile mele
cu picăturile cadenţate ale lipsei tale
ne-a aruncat în labirintul dorinţelor
hoinari într-o iubire din noi crescută
 în cântecul arderii sale eterne
dansatoarele depărtării râd


Nel mezzo del cammin

Când noaptea se dilată-n insomnie,
disloc iluzii
mână-n mână cu tăcerea şi mânia.
Drumul pe care trec,
umilă şi trufaşă,
deopotrivă cu amăgirea,
păşeşte singur;
coboară, urcă, freamătă
speranţe…gânduri… iubiri…
iar eu lacomă
adun  cercuri
între teluric şi lumină
să mă conturez,
până când o altă dimineaţă
sprintenă şi sonoră
se caţără în ochiul
ce strigă lacom
ţărâna şi lumea
şi-o altă noapte
îşi  adânceşte   rugăciunile
c-un ochi prins de păsări
şi altul de lut


Val de fragilă lumină

M-am aşezat în umbra iubirii tale
cu sufletul însingurat şi gol
romanţă tristă cântată în falset
de măturătorul destinului.
În trupul bolnav de absenţa ta,
învăţ păsările cuvântului să zboare
într-un descântec.
Din ochii umbriti de aşteptare,
lupoaica albă mă bârfeşte.
I-aud râsul în speranţele rămase
pulbere de curcubeu prin trupul vlăguit.
Am să -mi fac din ele cârje,
să compensez dezechilibrul între dorinţă şi lut.
Sufletului meu abia acum
i-au crescut aripile…
la capătul podului spre nicăieri.
Nu încerca să mă alungi din urmele tale!
Poate în zodia mea aşa a fost să fie,
să te găsesc
sub umbra cocorilor cuibăriţi
în visul uitat undeva,
într-un gând optimist,
peste plânsul mut al vârstei în apus.
Coasa e încă tocită
de arderea târzie a iubirii noastre…
Val de fragilă lumină.