Poezii de Zinca Marius Iulian

N-

am să bat la porţi închise. E felul meu

de a-mi ridica din casă, drumul privirii,

fără pereţi

şi

fără ferestre.

Doar cerul deasupra. Alerg

prin camere(le) dezordonate de timp

să mă găsesc. Sunt la tine oare?

Nu ştiu. N-am găsit cheia sub pat.

Nici tu n-ai uşă?  

 

Călător...

 

fără bilet în trenul vieţii. N-am ştiut

că-mi trebuie. Gândeam că l-am plătit,

dar, din haltă-n haltă, 

se tot urca câteun controlor. Lua

din mine şi avansam 

vagon după vagon

până am ajuns

la locomotivă

şi

conductorul m-a luat la întrebări. Nu

mai aveam nimic la mine. M-a aruncat

din mers,

pe şine.

Eram

întreg pe dinafară. Speram 

să ajung în gara mea, să-mi plătesc biletul

cu mine.

 

Surd...

 

se luptă mintea cu sufletul. Şi-au strâns artileria

de gânduri în timp şi aruncă pe câmpul de bătaie,

continuu. Din ce în ce mai des,

(mai) toate cad

în acelaşi loc.

Parcă

ar fi un crater

plin de lacrimi

neplânse de ochi. Împroşcă pereţii. 

Mai scapă câte una pe afară

ca o bulină roşie. Trupul.

O să reziste, oare?    

 

Cu...

 

intemperiile gândului se luptă acum sufletul

să-şi creadă trupul din minte. Era mai anevoios

războiul lui

Niciodată

cu

Jurămintele cicatricilor strânse

în jurul pieptului, dar (doar) poarta aceasta

am ales-o

să sper

că voi ajunge la capătul drumului

unde mă aşteaptă vişina mea

putredă

şi

dulce-acrişoară

a vieţii.    

 

În...

 

fiecare an, primăvara, îmi alegeam

(non)culoarea în care-mi vopseam

“gardul”. Acum, nu ştiu dacă a fost

noroc sau nu, dar în timpul în care 

începusem să mă zugrăvesc, la masă,

într-o discuţie (a)prinsă, eram

eu,

sufletul

şi mintea. Eu, pe post de arbitru. Ei

îşi disputau meciul lor. Sufletul spunea

că doar cuvinte, vorbe mâzgălite

erau pe trupul lui.

Mintea părea ca îmi ia apărarea. Trebuia

să-l vopsesc în fiecare an, căci avea darul

de a pleca să colinde lumea şi ea, mintea,

trebuia să alerge tot anul să-l aducă înapoi.

Din arbitru,

am devenit judecator. Mă hotărâsem

să nu-l mai vopsesc. Decojeam

strat

după

strat

acum, să ajung la pielea lui,

a gardului,

a sufletului, să-i arăt cuvintele gravate adânc

şi să nu uite. Speram să nu mai plece acum,

când soarele îşi unduia razele direct

pe pielea lui şi îi mângâia cuvintele:  

TE IUBESC!   

 
 

Ştiu...

 

am greşit. Când am învăţat amândoi

zborul(eu nu aveam aripi, doar privirea),

înşiram în spatele nostru toate

văile,

dealurile

şi

munţii ce ne ieşeau în cale. Ţi-am zis

să te înalţi

şi

ţi-ai deschis aripile şi eu

după tine cu privirea până unde înălţimea

mea, a devenit prea mica. Nu te mai zăream. 

Sigur nici tu, gândeam eu şi te vei întoarce

acasă. Eu am pornit drumul de întoarcere. Tu?     

 

Am...

 

priponit dorul cu ultimele gânduri

(ale minţii). Eu nu mai aveam grai  

să-l strig. Îl ţin legat. Poate aşa, 

o să-i fie şi lui dor de mine. Să vadă

şi el

cum e să te topeşti de dorul lui şi

apoi sigur că-i va cădea o lacrimă,  

fie şi de sudoarea din el când

voi pleca.

Am încredere în suflet. Va veni

să-l elibereze.     

 

Aruncam...

 

peste umăr cu privirea şi mă-ntrebam dacă

să-mi pară rău că am plecat înşelându-mi

sufletul cu stropii de ploaie,

de pe faleză

sau

că vreau să mă întorc. Dacă ieşea soarele

şi usca lacrimile? Dar, dacă din ele,

pe razele lui, 

ale soarelui, îmi răsare

şi

creşte

iubirea

într-un câmp de flori?   

 

Spuneai...

 

aseară că te dor bucăţile de inimă 

răsfirate în tine, peste tot. N-ai ştiut

că toate erau ale mele, durerea era

a mea. Tu, sufletul, ai zburat din ea.

Când te întorci,

să faci curat,

să le strângi pe toate (în forma lor),

să le pui într-o pungă şi

să le îngropi undeva, la umbra unui vişin şi

lumina ta

să pui. Poate vor (mai) rodi

vreodată. Să ai grijă de tine. Eu.

Aştept.    

 

Licărul...

 

ochilor străbătuţi de umbrele luminii,

aduc aminte că sufletul a fost odată 

pe acolo. Şi-a legat piciorul cu un elastic

de minte şi a început să zboare cu gândul

de a nu-şi părăsi trupul. I-a plăcut

zborul aripilor intinse,

purtate de vant. A întins (atât de mult) aţa.

Doar

un nod

i-ar opri ruperea

şi

mie

(ne)trăirea.