Poezii de Zinca Marius Iulian

Nu...

mă aşteptam la suflet să-l aflu

cantonat în timp, departe şi să-şi 

verse lacrimile unui absurd creat

de trecătorul “niciodată” al minţii

ce stă la poartă

şi nu ştie să lupte,

să rupă lanţul ce-i (dez)leagă.

Strig şi mă strig.    

Năvodul...

dintre mare şi cer, m-a prins. În lupta mea

cu el, am scăpat. Doar că, sufletul

într-o parte

şi

mintea în cealaltă.

S-au vorbit să-noate până la ţărm,

să se întregeasca. De atunci,

tot înoată.    

Când...

mi-am aflat sufletul departe de mine, rotocoalele

de fum le-am întins pe cer să i se aştearnă covorul

de nori. Mirosul l-am închis în mine. Gândeam

să (mă) afum

înlăuntru,

să nu se strice când apare. Acum

mi-am scos lavanda

şi tămâia  

să o aprind

pe la colţurile casei. Poate 

nu vor veni moliile

să mă macine înainte de bătăile pieptului.    

De...

când sufletul a plecat, nu mi-am mai găsit

lumea. Am aflat-o pe ea- singurătatea

şi lumea ei. O alintam plimbându-mă, 

nu-i arătam

că sunt mai singur

decât ea.

Eram fericit că o aveam

alături

şi

ştiam că e a mea.  

Faţă...

în faţă. Eu şi Tu. Ţi-ai luat cerul în ochi

şi-n pasul ce mai trebuia să-l fac,

să te prind de mână, n-am văzut golul

dintre noi. Era trecutul meu pătat. Am 

alunecat în el

şi

tu mi-ai întins o mână

cu iertarea ta. Lovit din toate părţile

de stâncile vieţii, mi-am zis că o să

mă odihnesc acum,

să-nvăţ alpinism 

şi (poate) în viaţa următoare,

o să pot

să urc povârnişul spre tine. Cerul îmi va fi ghid.    

De...

aş putea să (-mi) fac curăţenie 

prin casa gândului, dar el fuge

şi eu nu pot să-l prind. Ţintuit

mă găsesc culcat

pe jos,

în mijlocul casei

şi

doar bătăile din piept aleargă

pe loc,

să mă anunţe că trebuie

să mă ridic, că o să vină cândva. Sufletul.    

Somnul...

dormea pe mine în dimineaţa asta şi eu

nu puteam să mă mişc decât să beau

lacrimile obrajilor curse din ochi

de sete

de soare,

de lumină, să-mi hrănesc lutul

şi să răsară floarea dorului,

să creasca. Poate sufletul plecat

în fâlfâiri de aripi, o va vedea

şi până-n iarna vieţii mele,

se va întoarce.    

Timpul...

părea că nu mai are timp şi a stat. A stat

din clipa în care cutia poştală îmi ţinea

un aviz. Avizul în care erai tu, să merg 

la poştă şi să ridic coletul. Nici nu ştiu 

cum am ajuns şi te ţineam în braţe. Abia

când

am privit

limbile ceasului

că se mută, mi-am dat seama. Era o carte.

Dar o carte cu o frântură din tine-

sufletul meu în ea.

Aleargă acum timpul ştiind că eşti cu mine

şi eu nu ştiu să am cuvinte

să te povestesc,

să te cunoşti. Ştiu doar să-ţi spun

să te priveşti (înlăuntrul tău),

să laşi lumina

să-mi inunde cerul

şi

vei afla

cum îmi iubesc

întregul.     

Ştiam...

că mă citeşti încă dinainte de a mă scrie

şi

chiar

şi

atunci

când îmi spuneai

că o să pătrundă ochiul lumii,

eu tăceam (ştiam că e ediţie limitată). Tăceam 

cu acel gust dulce-amar că nu ştiai că lumea mea

eşti tu- sufletul.     

Mă...

trezesc vorbind cu sufletul

chiar şi atunci când

nu dorm

şi vreau să cred că

el

se odihneşte.

Îl ţin în braţele

somnului meu.