AVENTURILE LUI URSULEŢ

     Trei stoluri de porumbei albi și alte trei stoluri de rândunele cu aripile scăldate în purpură de soare și stele în dumbrava rotundă năpădită cu flori de dediței și agrișe au început a cânta din viorile lor argintii.
       În livezi și-n podgorii se apropia vremea culesului, zările și satul, de-atâta liniște, țiuiau a pustiu. Apoi, ca prin farmec, de după nori, s-a ivit Luna Crăiasă! Zâmbitoare, am văzut-o cum pornește la drum, încălțată cu conduri de aur, pe cărări stelare, să poată ajunge până la noi pe pământ.
        „Iu-hu-huu, Iu-hu-huuu! ” - a strigat un iepure din poiana de dincolo de râu. Apoi, a început să hămăie năprasnic un câine și patruzeci de spiriduși desprinși din razele Lunii, ca niște ogari poznași, au rupt-o la fugă pe poteca argintie din pădure! Pe râul dintre dealuri s-a lăsat ceața și un căprior de foc țintat cu stele în frunte s-a scufundat în ea până la gât, ca într-o apă albastră de polen și de purpură. Acum,   iată-l, pare  un inorog ducând Luna din cer agățată în corn, ca pe un trofeu. Sforăie pe nări șuvoaie de aburi și foc, lăsându-și cornul în pământ.

        Ursulețul stătea pe deal, sub pin, lungit pe spate și se tot uita vrăjit la valea luminată de policandre albastre și înecată în ceață. I se părea o priveliște atât de frumoasă, cum numai în basme și-n visele zânelor le poți întâlni și, din când în când, tresărea uimindu-se de frumusețile care-i încântau ochii. Oare nu cumva visa el cu ochii deschiși asemenea minunății?
        Iar stolul porumbeilor albi și al rândunelelor cu aripile scăldate în purpură de soare și stele nu mai osteneau cântând din viorile lor purpurii. Cei patruzeci de spiriduși desprinși din razele Lunii dănțuiau  veseli, pe cărărui de lumină, iar un iepure zurbagiu, chiuia a noroc și veselie.
       ,,Dragilor, dacă aș povesti alor mei așa ceva, nu m-ar crede. Ar crede că sunt cine știe ce lăudăros!”  - se gândea Ursulețul și, precaut, se uită mai atent, de jur împrejur, mai ales că își dorea, din adâncul sufletului, să țină minte în întregime peisajul acela fermecător, să nu uite până și unduirea strălucitoare a celui mai firav firicel de iarbă și nici suspinul florilor și stelelor căzute în dumbravă!
        ,,Uite, din cer, a căzut un luceafăr!”  - a băgat el de seamă și tulpinile florilor s-au aplecat în stânga, iar Pinului i-a rămas numai vârful  afară.  Acum, plutește  lin, lângă Căpriorul de foc țintat cu stele în frunte!”
        „Oare, se gândea Ursulețul, dacă cumva Căpriorul, îngenunchind la malul izvorului va voi să se odihnească puțin n-o să se înece în apele cerului și-n ceața de purpură cu stele cu tot?” Și gândind așa, Ursulețul, pâș, pâș a început să coboare agale către ceața și apele izvorului din vale.
        - Ia te uită, vericule! - a zis Ursulețul. - În jur nu se mai vede nimic. Nici lăbuțele din plus nu mi le mai văd. Am nimerit, cumva, la Polul Nord!? Aud cum susură poienile! Ehei, ehei, Căpriorule, rege al pădurilor! - a strigat el. Dar Căpriorul nu a scos nici un cuvânt.
        „Unde poate fi Căpriorul?” - a strigat Ursulețul. Și începu să pășească smerit pe potecă drept înainte.
        În jur era o liniște pustie, întuneric azuriu și o umezeală astrală pe care nu o mai întâlnise nicăieri, până atunci. Doar sus, sus de tot, dinspre crucea zărilor, abia se ghicea amurgul roșiatic luminând. A mers așa multă vreme, până când deodată s-a trezit înghițit de hăul văzduhului zburând undeva. Lăsase pământul în urmă, acoperit de ceață și purpură.
        Pleosc, bâldâbâc, bâldâbâc! „Hai, că am nimerit-o, frăţioare, ca vinerea la stână. Iată-mă  ajuns plocon în râu” - și-a dat seama Ursulețul, dârdâind de frică. Și a început să dea din labe la nimereală să nu se ducă pietroi la fund; când, în sfârșit, a ieșit la suprafață, era tot întuneric, iar sărmanul Ursuleț nu putea să se dumirească în ce parte este malul.
        ,,Uite-l, aici, Ursuleţule”, îi strigă o salcie,  atingându-i blana cu frunzele.
        „N-are decât să mă ducă râul la vale unde o ști că-i mai bine” - s-a gândit el, lăsându-se purtat ca un buștean pe valuri.
        Râul nărăvaș, foșnea sălbatic din trestii şi-şi rostogolea valurile albe pe prundiș. Ursulețul, cu blana îngreunată de apă, înspăimântat simțea că se sufocă la gândul că va pieri dintr-o clipă în alta înghițit de valuri. Deodată, ca prin minune, cineva, s-a atins de lăbuțele lui. Era, un pescăruș călător. Coborâse din zbor să-l salveze.
        - Cine ești? Nu cumva ești zâna apelor!?  - a strigat Ursulețul, cu ochii împăinjeniți de vâltorile apelor.
        - Sunt eu, pescărușul, cărăușul apelor. Urcă-te pe spatele meu și te-oi duce la mal.
        Ursulețul, dintr-un salt, s-a așezat pe spatele alb și unduios al Pescărușului și în câteva clipe l-a și dus pe mal, lângă o salcie cu pletele plecate spre apele râului.         
- Mulțumesc, Mărite Pescăruș, a spus cu glas tremurător Ursulețul. Dacă n-ai fi fost, aici, să mă salvezi, aș fi zăcut pe fundul râului, peștii și broaștele încurcându-se în blana mea!
        - Mi-am făcut, doar, datoria de cărăuș milostiv al apelor! Pescărușul dispăru ca o săgeată albă în văzduhul încremenit de uimire.
        - Ce întâmplare teribilă!...se gândea Ursulețul, scuturându-și blana îngreunată de picăturile de apă. Oare s-ar găsi cineva să-mi creadă spusele unei asemenea aventuri? Și pâș, pâș, a pornit-o sprijinit într-un toiag de salcie pierzându-se pe poteca acoperită de ceață ce ducând în pădure!...