Obiectivitatea! Iată ce s-a străduit vreme de zeci de ani, să absoarbă cu toți porii ființei lui! Din cine știe ce motive, ideea de a fi subiectiv și de a-și trece concluziile prin interese personale și, eventual, empirice – îl scârbea. L-a scârbit dintotdeauna. A reușit, din această perspectivă nedreaptă față de el însuși, să se ignore pe sine și, cu timpul, să uite, aproape, că este.
Cu părul vâlvoi, ființă încâlcită în uitarea de sine, nu nebărbierit ci – prost bărbierit, ras cu graba celui care comite gestul unei vechi obișnuințe, într-un astfel de hal absorbea circumstanțele de viață ale altora, simțea cu alții sau în locul lor, alăturându-se poveștilor de viață ale celor din jur, mulându-se pe ele, trăindu-le!
Avea obiceiul să spună: „Aș vrea să scriu despre toți anonimii lumii, despre cei care nu sunt trecuți în niciun catastif, despre marile povești ale celor cărora nu li s-a ridicat niciun monument, nicăieri!”
Și scria. Scria continuu, temător că timpul nu-i va permite să-i cuprindă pe toți.


Când, într-o noapte de nesomn, neinspirat în a crea artă literară dar insistând să aștearnă măcar câteva rânduri, a dat cu ochii peste portretul în ulei de pe peretele de deasupra biroului, s-a decis, simțind impulsul muzei, să scrie despre acel om. A scris mult, bazându-se pe trăsăturile bine subliniate ale bărbatului pictat pe pânză.
Mult timp după, lucid fiind, desprins de momentul scrierii, și-a dat seama cât de prost intuise propria-i viață.