Icoane pe stradă

Omul a căzut fulgerat, la câțiva metri de stația de tramvai, pe trotuarul cu dale de piatră.
În mintea sa, zburau necontrolat gânduri venite din toate direcțiile. „Lumina cade prin vitralii”. Vedea culori dar nu era în biserică. Culorile îi păreau lumina care se strecura printre frunze. „O după amiază ca oricare alta. Totuși, ceva nu e cum trebuie: e primăvară, dar păsările albe nu se văd pe zăpadă! Păsările negre, pe pământ, cele albastre pe cer, cele verzi sunt deja frunze”.
„Cuvintele sunt grele, amețitoare, un vârtej, un fel de spirală”, gândea. „Nu vor să intre într-o sticlă. Sticla ar urma să aibă etichetă aurie. În fața vitrinei, toți vor să cumpere cuvintele din sticlă. N-au bani”.
 S-a ”lepădat” încet, încet, de toate ”cele de prisos”. Ultima frântură de gând spunea, îndepărtându-se, că orice mânăstire e o scară. Tăcere.
    Când a căzut, eram la zece metri de el. Un om de vreo 50 de ani,  îmbrăcat în haine curate, cu verighetă, fără vreun bagaj.

Vânzătoarea de la magazinul de parfumuri a ajuns prima lângă el și l-a ținut de cap, să nu cumva să se lovească de asfalt. S-a zbătut de câteva ori. Un tânăr, având la gât o eșarfă care arăta că e angajat la o firmă din apropiere, l-a aplucat de mâini și l-a întors într-o parte, fixându-l cu putere de asfalt. Fata abia mai putea să-i țină capul, de emoție. Mâinile îi tremurau. Avea unghiile mari, ascuțite, vopsite cu sidef de diferite culori. Părul lung, negru, strâns în coadă simplă, te făcea să-i vezi doar ochii speriați. Între timp îl ruga pe cel căzut să nu plece. Tânărul s-a uitat lung la mine. M-am apropiat, am întins mâinile spre cel căzut și le-am spus să nu se sperie că are hemoragie internă. Băiatul a crezut că e o criză epileptică. Din gură îi curgea sânge. Foarte deschis la culoare. Ochii s-au tulburat, privirea nu se mai fixa, era acoperită de ceață, era clar că pleacă dintre noi. Am rugat o persoană din dreapta mea să sune la 112. Am văzut că duce telefonul la ureche și mi-am întors privirea către cel de jos. În momentul acela, m-am agățat de mâinile lui și nu l-am lăsat să se îndepărteze. Îl chemam cu toată puterea. Vedeam cum cei doi care îl țineau mă privesc atent. Le-am mai spus odată să nu se sperie. De fapt, nu l-am atins fizic. Mâinile mele erau întinse către el. Am văzut cum albastrul ochilor își schimbă nuanța, cum i se limpezește privirea. Cum tresare. Am rugat-o pe tânără să nu-i lase capul din mîini. Abia mai putea. Era înțepenită de spaimă. Fata simțise că, sub ochii ei, viața plecase din corp. Se auzea salvare. A început din nou să vorbească: v-ați revenit, nu e nimic grav, ați leșinat puțin, nu e nimic grav, vine doctorul acum, nu e nimic grav, suntem cu dumneavoastră.
    Cât timp l-am fixat cu privirea, am simțit că suntem trei oameni cu gândurile împletite. Luptam, fără să ne fi propus, pentru viață. În jurul nostru era un cerc liber. Când a apărut echipa medicală, am văzut că n-am fost singuri. Cei din jur tăceau. Trusa de intervenție, targa, dialogul cu pacientul (Suferiți de epilepsie? Nu.) Am știut că a fost infarct.
În dreapta mea era o femeie tânără, dolofană, cu ochi negri, ten măsliniu și fusta amplă. Plângea. Îi curgeau lacrimile cum n-am văzut vreodată. N-a scos un cuvânt. Un suspin. Pângea și atât. Împietrită. Nu mai văzusem suferința în stare pură.
A plecat salvarea. Pe asfalt, o pată de sânge atrăgea atenția că ceva se întâmplase. Ne-am îndreptat tăcuți la ale noastre. M-am simțit prietenă cu salvatul, salvatorii și martorii. Se poate spune că am întâlnit trei îngeri. Sau regi. Apărători ai vieții. Doamne, cum putea să plângă!
Poate de mila ei l-a trimis înapoi!