Cărţi alese

De multe ori m-am întrebat, oare, cât de uşor este pentru cineva să-şi găsească un prieten?! Nu pentru că asta ar fi o sarcină dificilă, dar eu am întâlnit puţini oameni cărora să le placă să vorbească despre cărţi. În viziunea multora acest subiect cere experienţă, cunoştinţe complexe şi pasiune. Dar toţi putem fi prieteni. Nu contează ce anume ne place, important este să formăm legături strânse. Diferenţele ne apropie, asemănările ne unesc.
Deşi suntem atât de diferiţi, avem preocupări comune. Iar cititul poate fi una dintre ele. Mai mult decât atât, cititul poate deveni pentru noi o activitate constantă. Nu contează câte pagini reuşim să citim, important este să facem asta în fiecare zi. Transformând totul într-un ritual efectuat zilnic, creierul se va obişnui şi va dori să acumuleze mereu tot mai multe informaţii. Cum sau când este indicat să citim nu va putea nimeni să ne spună asta. Ne rămâne nouă să alegem momentul şi locul potrivit.
Putem să ne folosim de exemple, deşi nu cred că este cazul. Nu ştiu dacă cineva îşi va schimba obiceiul sau îşi va forma unul asemănător cu al meu din momentul în care citeşte aceste rânduri şi află că eu citesc, de regulă, seara, înainte de culcare pentru a mă relaxa după o zi obositoare sau că obişnuiesc să port în geantă câte o carte pe care o deschid ori de câte ori am ocazia.

Ce carte aleg să citesc? Sau de unde știu pe care urmează să o citesc? Asta mă întreb și eu de fiecare dată. Dacă vă gândiți că poate am o listă lungă cu tot felul de titluri și că știu cu câteva luni înainte câte cărți voi cumpăra sau câți bani voi cheltui pentru ele, vă voi dezamăgi dezvăluindu-vă că deși sunt o persoană organizată în viața de zi cu zi și obișnuiesc să-mi plănuiesc totul în cele mai mici detalii dinainte, pe plan literar este diferit. De ce? Dacă în cealaltă lume totul se rezumă la calcule, cifre și rezultate, în lumea cărților sunt relaxată și liberă să fac doar ceea ce vreau și ce îmi place. De aceea, niciodată nu mă gândesc din timp ce carte voi citi și nici nu îmi voi impune reguli despre câte pagini să citesc, când să citesc sau unde să o fac. Și nici când aleg să scriu nu schimb regulile. Mărturisesc că până nu de mult timp mă deranja zgomotul și îmi spuneam că nu pot scrie. Și chiar credeam asta. De fiecare dată puneam pixul pe hârtie și amânam totul pentru a doua zi. Ceea ce era și mai trist e că acel ”mâine” se transforma în câteva zile, uneori chiar săptămâni.
Trebuia să fac ceva cât mai repede. Orice, doar să acționez. Și da, am reușit. Nu am avut nevoie decât de uneltele mele: hârtia și pixul. Și de concentrare. Asta îmi lipsea. Zgomotul care mă deranja nu era cel din exterior, ci acela din interiorul meu. Aveam mintea încărcată de griji și probleme. Bineînțeles că, și ele au rostul lor, dar până la o limită. Pentru prima oară, stăteam în camera mea, auzeam că mașina de spălat funcționează în bucătărie, dar eu continuam să scriu. Nu îmi păsa de nimic. Cuvintele aveau sens, imaginile contur. Se adunau tot mai multe rânduri, unul sub celălalt, până în josul paginii. Am încărcat nu una, nu două, ci zeci de pagini. Și nu mă puteam opri.Simțeam cum îmi revin treptat, dorința de a scrie a crescut, iar gândurile năvăleau fără oprire. Apoi, ceva neașteptat s-a întâmplat. Am zambit. Nu a fost un zâmbet larg, ci un semn de încurajare. O dovadă că se poate. Nimic nu se pierde dacă nu renunțăm la ceea ce avem.
Avem ce am adunat (cărți și alte bunuri materiale) sau ce am primit (vise, gânduri, griji), irosim și pierdem ce nu am fructificat și am ignorat și ne bucurăm de tot ce e frumos.
Când spun ”frumos” mă gândesc la ceva superficial. Frumos pentru mine, poate fi urât pentru el. Nu pot refuza categoric ideea că sunt mulți aceia care nu citesc sau care detestă cărțile și nici pe cei care le adoră. Caut calea de mijloc: mereu încerc să insuflu tuturor celor pe care-i cunosc plăcerea pentru lectură.
Credeți că este ușor să îi arăți cuiva în ce constă frumusețea scrisului și a cititului? O persoană care nu citește nu va vedea altceva decât o adunătură de cuvinte legate între ele care nici măcar nu prind contur. Cel care le-a imprimat pe hârtie a încercat să spună o poveste folosind prea multe vorbe. Poate, chiar își pune o întrebare care, cu siguranță, ar deranja orice iubitor de cărți: ”Nu putea să rezume totul la câteva fraze?” Iar cititorul care se află în spatele coperților deschise îi va șopti timid: ”Nu, nu a putut!” Tocmai în această mulțime de cuvinte constă magia conținutului. Tocmai de aceea, nu de puține ori a folosi mai multe cuvinte nu este o risipă, este ceea ce trebuie pentru a completa un tot unitar. Întregul care ne definește pe toți și din care facem parte. La asta se rezumă puterea cuvântului, forța de a creea relații de prietenie, de a unii oameni care se aseamănă. Și țin să menționez aici o zicală literară care sună cam așa: ”Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești.” Nu vreau să mai vin cu alte adăugiri, ci doar să pun mai mult accentul pe îndemnul meu și principalul obiectiv pe care vreau să-l ating scriind această carte, și anume, acela de a vă insufla dragostea pentru lectură. Haideți să descoperim într-un număr cât mai mare cât este de frunos să citești!
Nu știu câți dintre voi veți citi aceste gânduri sau dacă le veți folosi, dar nu voi renunța să vă povestesc în continuare întâmplări care au avut un puternic impact pozitiv în viața mea de cititor. Pentru că sunt un cititor de cursă lungă ce are un obicei bine stabilit: să citesc zi de zi.
Revenind la cărți, gândul îmi zboară la prietenul meu, Filip. Mai exact, la ziua în care am decis să mergem împreună să vedem o piesă de teatru: ”Idiotul de F. Dostoievski”. Știam că este prea mult pentru cineva care nu a mai călcat niciodată pe acolo. Nu puteam să ratez o asemenea ocazie. Și probabil nici el. Dar nici nu s-a arătat foarte încântat de idee. Iar eu cu atât mai mult nu eram dispusă să renunț la planul meu.
Nimic nu s-a schimbat. Ziua cu pricina a fost una friguroasă specifică lunii februarie, așa că după acest eveniment ne-am ales și cu o răceală zdravănă. Eleganți și emoționați ne-am îndreptat spre loja noastră de la balcon (sunt locurile alese de mine; mereu îmi place să stau acolo. Totul mi se pare mai rafinat). Între timp s-au așezat și alte două cupluri, în lateral și în spatele nostru, dar nu m-a deranjat. Filip nici nu a întors privirea măcar. Toți așteptam să înceapă piesa.
S-a ridicat cortina și spectacolul a început. Eram entuziasmată. Mai ales că terminasem de citit cartea nu cu mult timp înainte de a vedea piesa. Îmi aminteam fiecare scenă din roman, inclusiv frânturi din dialogul purtat de personaje.
Am uitat să vă mai spun și câteva detalii despre el. Cum era de așteptat, la început, l-am surprins plictisindu-se și neînțelegând prea multe din acțiunea piesei. M-a deranjat și chiar m-am simțit vinovată că l-am determinat să vină până acolo, deși nici măcar nu insistasem. Mi s-a părut că s-a oferit singur să mă însoțească.
La pauză i-am oferit mai multe detalii. Era vizibil că avusese nevoie de ele. Abia atunci am observat că sala era plină. Nu mai aveai unde să pui  un ac. Am avut timp suficient cât să mă uit în public. Nici nu îmi amintesc să fi vorbit prea multe cu Filip. Cred că și el se uita la mulțime. Avea telefonul închis și nu putea face altceva. Nu cunoștea pe nimeni, nici el, nici eu, eram ca doi străini într-o lume nouă. Am ezitat să vorbim mult, simțindu-ne oarecum incomozi de prezența celorlalți. Erau foarte aproape de noi și auzeau și dacă vorbeam încet.
Amândoi priveam nerăbdători spre scenă, așteptând să se tragă cortina. A fost nevoie să mai așteptăm câteva minute. Liniștea devenise apăsătoare. I-am întâlnit privirea, apoi am pus capul în pământ. Și am văzut biletele din fața mea. M-am gândit să le păstrez (și da, le am și astăzi), așa că le-am pus cu grijă în geantă. Atunci am găsit și cartea. Ca să mă asigur că nu greșesc, am scos-o de jumătate pentru a-i putea citi titlul. Bineînțeles că nu mă înșelasem. Și nici Filip nu pierduse nimic din toată întâmplarea. În acel moment nu a spus nimic. A privit piesa cu mai mult interes până la capăt.
Mai târziu, când deja coboram scările m-a întrebat dacă îi pot împrumuta cartea. Nu puteam să-l refuz și nici nu mă gândeam să fac asta, iar când a vrut să mi-o returneze l-am rugat să o păstreze. Retrăiam, din nou, acel plăcut sentiment de mulțumire și bucurie. Cartea nu mai fusese a mea din acea zi în care mi-o ceruse. Poate că dacă i-o ofeream atunci nu ar mai fi dorit să o citească.


Tot pe atunci, în acea iarnă, aveam să cumpăr bilete la concertul unui renumit tenor internațional: Andrea Bocelli. Și cum nu puteam merge singură, mi s-a alăturat nimeni altul decât bunul meu prieten, Filip. Acum să nu vă imaginați că pentru el nu era o plăcere să asiste la astfel de evenimente. Chiar dacă până atunci nu le-a mai vizitat nu înseamnă că nu a fost impresionat. Iar pentru mine, nici nu știu cum aș putea descrie toate aceste experiențe. Și, poate, nu ar fi rămas atât de speciale dacă nu aș fi trecut prin tot felul de întâmplări amuzante. Nu era de ajuns că evenimentele aveau un factor comun, cărțile, dar pasiunea mea mă urmărea pe oriunde pășeam. Recunosc, și eu aveam partea mea de vină! În apărarea mea, pot doar să menționez că plăcerea pentru lectură aduce beneficii pe o perioadă lungă de timp. Nimic din ce s-a întâmplat nu pot spune că mi-a zdruncinat dragostea pentru cărți și lectură. M-au ajutat să înțeleg mai bine că alegerile mele sunt cele corecte. De aceea, îmi este tot mai greu să pricep cum de am putut noi, cititorii, să devenim atât de ciudați pentru cei din jurul nostru?! Nu ar trebui să fie o întrebare, ci o afirmație pentru că nu este un secret pentru nimeni faptul că progresul conduce la distrugere. Nu spun că nu sunt de acord să evoluăm, dar dacă tot este inevitabil acest fenomen, de ce să nu ne ajutăm reciproc pentru a avansa frumos și constructiv? Oare nu putem include tehnologia în procesul de citire într-o manieră plăcută și educativă? Astăzi e posibil (aproape) orice. La fel de bine se pot folosi telefoanele sau alte aparate electronice pentru a citi o carte și nu numai pentru jocuri sau socializare.
Da, știu, să citești o carte nu este o activitate interesantă. Nu este important să cunoști alți oameni și poveștile lor, visurile, gândurile, trăirile, speranțele și idealurile spre care nutresc. De ce să citim multe sfaturi utile desprinse din diverse experiențe, când deja le știm pe toate și nimic nu ne mai surprinde? Suntem mult prea preocupați să acoperim imperfecțiunile pentru a le arăta celorlalți ceea ce nu suntem cu adevărat. Suferim enorm de mult ascunși în spatele unei măști care arată societății un alt ”eu”. Ne amăgim pozându-ne fericirea care, de fapt, ne amplifică nefericirea. Această imagine falsă, la ce folosește? Nu ar fi mai ușor să căutăm simplitatea în toate? Sunt convinsă că am zâmbi mai des dacă am fi, mai întâi, sinceri cu noi înșine. Nu avem nevoie de un aparat pentru a zâmbi doar în fața lui, o putem face și fără el. Și nici pentru a arăta tuturor ceea ce realizăm. Deoarece, s-ar putea ca satisfacția să fie mai mare atunci când nu ne expunem reușitele în public.
Cu toate astea, mă simt nevoită să mă destăinui vouă cu scopul de a vă arăta cât este de vital să citim. Veți vedea că lectura este plăcută, distractivă, educativă și utilă. Într-o lume în care exteriorul contează, nici ceea ce se află în interior (creierul și nu numai) nu trebuie ignorat.
După cum vă spuneam, am decis ca, eu și Filip, să asistăm la un concert de muzică clasică. Era o zi toridă din luna lui cuptor. Soarele ne deranja suficient astfel încât disconfortul să fie destul de mare ținând cont de ținutele noastre. Îmi amintesc că purtam o salopetă elegantă neagră și o cămașă colorată, ceea ce nu-mi ușura deloc situația. În plus, am ajuns cu câteva ore mai devreme în oraș. Ne-am gândit să ne oferim momente de relaxare. Mai exact, o plimbare prin librărie. Bineînțeles că, de acolo nu am putut ieși cu mâna goală și mi-am îndesat cât am putut de bine trei cărți preferate în geantă (”Învierea” de L. Tolstoi, ”De veghe în lanul de secară” de Salinger, ”Ceasurile” de A. Christie). Nici măcar nu m-am gândit că aș putea întâmpina dificultăți. Apoi, ne-am îndreptat spre locul evenimentului. Au urmat 45 de minute în care am așteptat ca cineva să vină să ne verifice biletele. Și doar atât. Deja formasem patru coloane și aveam impresia că timpul s-a oprit în loc. Având în vedere statura mea, nici măcar nu vedeam nimic înainte. Eram înghesuită între două femei înalte. Cu privirea îl căutam pe Filip, care a trebuit să se alăture unui alt șir unde erau numai bărbați, iar cu mâinile țineam strâns geanta pe lângă corp.
În sfârșit, a sosit și rândul meu să le arăt ce am ascuns acolo, iar când am deschis geanta, ... surpriză! Cărțile mele! Femeia se uită atent, apoi uimită, exclamă:
-    În toată perioada, de când practic această meserie, nu am întâlnit așa ceva! Am găsit niște cărți! (strigase ea și mai tare ca să o audă și ceilalți).
Toate privirile s-au îndreptat spre mine, am roșit, dar nu am scos niciun cuvânt. Simțeam cum îmi ard obrajii, iar gândul de a-mi fi confiscate cărțile mă îngrozea. Nici nu știu unde era Filip. Așteptam un impuls. Deodată, am auzit, din nou, glasul femeii:
-    Poți trece! Păstrează și cărțile!
Mă gândeam să îi mulțumesc cumva. Am zâmbit forțat, dar nu cred că a observat.
Am făcut câțiva pași înainte. Mi-am închis geanta și-am ridicat privirea. În fața mea clădirea părea uriașă. Se auzea mult zgomot. Tot mai mulți oameni năvăleau la intrare.
-    Să mergem! se aude din urmă glasul lui Filip.
Ne-am împreunat mâinile și am intrat.