După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
Cioburi de caleidoscop (fragment)
- Detalii
- Scris de: Horea Porumb
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
Cafea ai adus?
Stăpâni de medici...
Rectorul Institutului de Medicină și Farmacie te convoca la zece, îi cerea șefului de cabinet să verifice dacă erai în anticameră și se culca pe divanul din birou. Te primea după o oră sau două. Să simți că-ți este despot …
Dar Ministrul?
În anul în care am devenit medic primar, am avut un drum la București pentru îndeplinirea unor formalități la Ministerul Sănătății și cu acest prilej am intrat și la Ministru. Îl cunoșteam, căci mi-a fost profesor. Nu aveam nimic să-i cer. Voiam doar să știe că exist.
- Cafea ai adus? îmi zise, în loc de întâmpinare.
- Nu mi-am închipuit…
- Cum să nu? Dacă nu am paturi, nu mai primesc!
- V-am adus în schimb o sticlă de țuică de Ardeal, de prune, una cu „personalitate”, și…
- Țuica nu mă interesează. Chiar te rog să duci cu tine aceste două butelii pe care nu le-am putut refuza! – și scoase din bibliotecă două sticle cu lichid auriu. Să le dai colegilor care-și construiesc vile. Eu așa am procedat: mi-am procurat un butoiaș în care vărsam conținutul a tot ce primeam. Pentru lucrători. Acum, se pare că pretind să le prepari și cafea!...
- … și o sticlă de whisky.
- Asta da. La sfârșitul zilei te detașează de probleme. I-am oferit soției câte un păhărel pe toată perioada cât a fost gravidă, s-o destindă!
Am ezitat o clipă, apoi i-am întins și unicul pachet de țigări Kent ce-l aveam.
- Foarte bine. Nu sunt fumător, dar prind bine, pentru protocol. Îmi place să ofer interlocutorului. Face impresie bună.
Mă privește deconectat.
- În rest, toate bune?
- Toate bune.
- Doamnă colegă, îți mulțumesc pentru vizita de curtoazie. Îi primesc întotdeauna cu plăcere pe foștii colaboratori.
S-a ridicat să mă conducă. La ieșirea din imobil, portarul, care nici nu mă băgase în seamă atunci când am intrat în Minister, ieși din cabină și duse mâna la chipiu.
Gafe
În vremea aceea era rar să vezi ciori în oraş.
- Dacă zboară ciorile peste oraș, vine zăpada – prevesti Lucas, citând tradiţia populară. Era mare admirator al lui Nicolae Topor, meteorologul care, în colonele revistei Magazin, ne anunța an-de-an perioada optimă de mers în concediu.
- Cum să vină, căci suntem încă în octombrie! – îl contrazic eu, conform unui obicei deja încetăţenit.
Cu toate acestea, după câteva zile, pe 2 noiembrie, a căzut prima ninsoare…
- Astăzi, să nu ieşi fără umbrelă – mă avertizase Lucas cu altă ocazie. Evident că nu l-am ascultat şi, drept pedeapsă, am încasat potopul, venit din senin. A fost ultima oară când bărbatul meu a încercat să-mi dea „sfaturi de viaţă” pe care, oricum, eu le ignoram. Orgoliu, ranchiună, complex de inferioritate au făcut din el un om „încuiat”. Aveam şi eu cu siguranţă partea mea de vină (Cherchez la femme!).
Trecură ani.
La Hotelul de pe deal, Lucas intra de fiecare dată când se întorcea de la serviciu. Era în relaţii bune cu ospătarii, care-i vindeau portocale, bere străină, coniac, astfel că ne obişnuisem să trăim ca nişte privilegiaţi. Momentul ce-l voi povesti în cele ce urmează n-a însemnat aşadar o ascensiune subită. Dar ce distanţă voi fi parcurs de la primul meu „sezon” la mare, în sărăcie, și cel pe care-l voi descrie…
- Pescăruşii zboară deasupra ţărmului. Va fi furtună pe mare – mă avertizase Lucas. Nu l-am mai contrazis. Ştiam că la acest capitol nu greşea niciodată. Un fel de ceaţă difuză acoperi curând linia orizontului într-o parte a întinderii nesfârşite, ştergând delimitarea dintre cer şi apă. Apoi, se adunară nori ca plumbul. Furtuna fusese una locală. La noi am resimţit-o doar prin violenţa valurilor.
Eram pe plaja de la Neptun. Un rar moment, de altfel, când ne simţeam liberi şi independenţi, căci ne aflam acolo ca oaspeţi ai unei persoane sus-puse care „ne făcea” programul. Pe Şerban îl lăsaserăm în seama mamei mele.
La dreapta noastră, urmărind țărmul spre Sud, se vedea avansând în mare digul, mai lung și mai „altfel” decât celelalte, din faţa „vilei lui Ceauşescu”. În continuarea falezei, venind până la noul Hotel Panoramic, erau înşiruite, ascunse în frunzişul plopilor, pinilor, stejarilor şi sălciilor argintii vreo zece vile destinate nomenclaturii. Ultima din şir fusese a lui Ion Gheorghe Maurer, pe vremea când era Ministru de Externe. Devenind Premier, a dorit un domeniu aparte şi a cedat vila respectivă romancierului Zaharia Stancu, pe atunci Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Acesta din urmă a cerut să se construiască în curtea vilei un corp de clădire cu aspect de bloc muncitoresc, menit să devină Casă de Odihnă pentru mânuitorii condeiului, slujitori ai regimului. În păduricea din spatele acestor vile se afla un al doilea şir de case protocolare, destinate, pe bază de programare, nomenclaturiştilor din judeţe. Într-una dintre ele am ajuns şi noi - într-o colivie de aur, după cum veţi afla mai încolo.
- Mânca-l-ar mama, exclam eu fără voie, privind un bebeluş ca o rază de soare, zgâlţâindu-şi braţele şi picioruşele, fascinat că descoperă universul. (Alesesem să mă specializez în pediatrie. Mă fascinase lumea copiilor, a nou-născuţilor, a bobocilor în devenire, a… „necuvântătorilor”).
Dincolo, în apă, un băiat de vreo 14 ani se juca cu tatăl său, dându-şi pase cu mingea, lansându-le ca la polo pe apă. Copilul prindea mingea şi o trimitea celui din faţă cu o arcuire a braţului, fermecătoare. Nu mă îndoiesc că va deveni un veritabil sportiv. Mai departe, pe plajă, un june stătea pe genunchi şi săpa cu temeinicie un şanţ în nisip. Ţinea lopăţica de margini și o folosea precum cupa unui excavator. Se lansa înainte cu aplecări ritmice, care-i încordau toţi muşchii, îi arcuiau dosul şi-i umflau cutia toracică.
- O să fie un luptător – am zis, privindu-i armonia mişcărilor.
- Sau vâslaş, mă completează Lucas, suficient de tare ca să acopere bubuitul periodic al valurilor ce se izbeau de stabilopozi.
- De mă făceam medic sportiv, aş fi îngrijit doar trupuri atletice, zic, mai mult în sinea mea.
Dar nici de fizicul soţului meu nu pot să mă plâng. Ba, sinceră să fiu, poate că nu corespund eu întru totul exigenţelor sale şi asta îl face morocănos şi agresiv. Cherchez la femme, toujours?
Am tratat odată un pacient deosebit. Revăd scena:
Portarul însoțește până pe Secţie un individ purtând un fel de tolbă. Mă reped să-i spun:
- Domnule poştaş, domnul director aşteaptă curierul, dar mi-l daţi mie, căci e plecat.
Hait.
- Nu sunt poştaş. Sunt MM…, secretar al… şi apelez la dumneavoastră cu o problemă.
Venise însoţit de nevastă, să-mi aducă fetiţa bolnavă. Îi poftesc înăuntru, ezitantă. Eram obişnuită să cred că unul ca el ar fi trimis mai degrabă zbirii să mă ridice și să mă ducă pe mine la dânsul, nu invers.
Bărbatul era un „frumos” căruia, în ciuda gravităţii situaţiei, nu-i stăteau ochii în cap, în timp ce nevasta, o persoană publică din lumea artelor, privea aerian şi părea ruptă de realitate.
Se dă „poet” - l-am caracterizat eu în gând. Nu ştiam atunci că, în plus de funcţia ce-o avea, era şi poet „pe bune”, chiar dacă nu sunt sigură nici acum cât era de… bun la poezie. Trec peste faptul că îmi făcuse apropouri, ignorând „prezenţa absentă” a soţiei. Importantă era fetiţa.
- Am nevoie să cunosc grupele dvs. de sânge, pentru cazul unei eventuale transfuzii.
- Veţi lua sânge de la mine, se avântă tatăl.
- Pariez că aveţi grupa A sau Zero. Grupa B o au în general ţiganii.
Am făcut determinarea pe lamelă şi am înlemnit. Avea grupa B.
- Vă rog să mă iertaţi. Nu am spus-o cu intenţie. Nu aveam de gând să vă jignesc. Sunt dezolată - mă apăr eu. Alt rateu.
- Se întâmplă, îmi spune conciliant.
După ce s-a încheiat istoria cu bine, m-a tras deoparte.
- Vă rămân profund îndatorat. Voi găsi o cale să mă revanşez. Eu îmi ţin promisiunile!
Vara următoare am primit invitaţia să petrecem vreo zece zile la Neptun, în păduricea sus-amintită, într-o vilă pe care fostul meu pacient o închiriase pentru familia lui şi în interiorul căreia, contra unei sume modice, eu şi Lucas am primit un mic apartament. Mesele le luam împreună cu „ei”. Aveau bucătăreasă. Primeau mulţi oaspeţi. Motiv pentru care noi eram mereu „programaţi”.
Din prima zi, deja, am fost surprinşi de vizita unui cunoscut artist plastic, venit să-şi viziteze colega de breaslă. Straşnic bărbat, om adevărat. În altă seară am crezut că visez, întâlnindu-mi idolul: venise poetul Adrian Păunescu împreună cu o parte din ceata lui de năzdrăvani de la Cenaclul Flacăra. Ne-au improvizat şi un scurt concert. Majoritatea melodiilor erau pe textele, minunate, ale lui Păunescu. Le fredonez şi acum. Am îndrăznit să mă apropii de „poetului curții” și să-i vorbesc, ba am făcut şi o mică aluzie la Marele Conducător.
- Îl cânt, îmi spune el pe şleau, ca să-l „oblig”. Să pot spune „dincoace” ceea ce vreau să vă traansmit.
Într-o zi ne-am dus în vizită „la scriitori”, la fosta vilă a lui Ion Gheorghe Maurer. Ne-au primit în „club”, o cameră întunecată, ca o sală de şedinţe. MM… s-a înfăţişat acolo, vezi-doamne, în calitate de poet şi confrate. Literaţii aveau frunțile înalte și le scânteiau ochii (de inteligenţă, de beţie, de ambele?), iar „literatelor” le scânteiau călcâiele și am înţeles pentru cine venise, de fapt, amicul nostru. În general, scriitorii erau timizi și mai toţi erau tineri. Doar unul dintre ei - romancierul şi scenaristul Fănuş Neagu - se manifesta detaşat, zgomotos şi nonconformist.
Una dintre seri a fost rezervată recepţiei pe care amfitrionul nostru (profitând de absenţa „Comandantului Suprem”) o dădea diverselor personalităţi aflate în concediu. Au venit miniştri, funcţionari din ministere, tehnicieni.
S-a oferit whisky Chivas Royal, dar lumea s-a repezit să-şi umple paharele cu coniac Napoleon - unii au pus cuburi de gheaţă - şi să se servească cu ţigări Kent. S-a adus o salată impresionantă de heringi în ulei, cu ceapă şi morcov, în stil rusesc:
- Asta cere votcă!
La vremea aceea, ţara noastră avea o garnitură (anonimă) de oameni deosebit de competenţi. Bărbatul meu se simţea în largul său printre ei. Poate prea în larg. Se alipise conversaţiei dintre Ministrul G… şi un trepăduş, inginer de fel, ce spera să ajungă în diplomaţie. Ministrul, om fin de fel, se lansase în nişte consideraţii despre gestiunea apelor, care l-au pus pe Lucas pe jar. La un moment dat, cum face hazardul atunci când sunt mulţi oameni într-un loc restrâns, zumzetul glasurilor a amuţit pentru o clipă, tocmai bine ca să se audă distinct vocea soţului meu:
- Păi, domnul meu, cunoştinţele dumneavoastră de fizică sunt foarte sumare!
Nevasta trepăduşului se repezi la mine şi mă trase la o parte:
- Cucoană, ia-ţi bărbatul de aici şi nu-l lăsa să vorbească, că-mi compromite cariera soţului.
A doua zi, ne-am luat catrafusele. Eu, care iubeam necuvântătorii, făcusem la Neptun experienţa a tot felul de „cuvântători”. Am înţeles și cărui miracol datoram faptul că am fost invitaţii lui MM: Omul dorise să aibă cu cine vorbi. Pe bune. Ca între oameni.
Și duşi am fost.
Nu peste mult timp s-a produs schimbarea de Regim.
Doi tătici…
Copilul crește.
Șerban e fiul meu cu Dinu. Lucas îl înfiase.
Nu-i plăcea spanacul – ca tuturor copiilor – și îl întindea pe marginea farfuriei ca să pară mâncat. Pe mine nu mă asculta, dar pe taică-său adoptiv, da:
- Tot ce dă Dumnezeu pe masă trebuie consumat. Vei crește mare, vei călători departe și vei vedea că în alte părți oamenii mor de foame!
Nici nu vă închipuiți ce premonitorie a fost pedagogia lui Lucas.
- Monică, lasă-l pe băiat să mănânce în ritmul său!
Și cu asta, Lucas liniștea și mama și fiul.
Din cauza mea, Șerban se alesese cu doi tați.
„Cel dintâi” a fost Dinu. Al doilea, Lucas. V-am relatat de câte ori am fost pe punctul să mă căsătoresc cu primul. Viitoarea mea soacră mă pusese pe fugă încă de la întâia încercare, atunci când Dinu își prezentase părinților mireasa în perspectivă. I-a spus-o net:
- În casa mea, femeia asta n-are ce căuta.
„Doar n-o să trăiesc toată viața în dușmănie”, mi-am zis și, fără să ezit, am uitat de Dinu… timp de câteva săptămâni.
Au urmat zece ani de tergiversări… trăiți frumos, împreună, apoi încheiați brusc. Ocolisem să-l previn că eram însărcinată.
A venit căsătoria cu Lucas. El era bunătatea întruchipată. Fără o vorbă, l-a înfiat pe Șerban și am trăit în familie unită până când băiatul a ajuns la vârsta de liceu. Era scund și brunet copilul, un pirpiriu, și nu semăna deloc cu Lucas, care era înalt și blond. Semăna leit cu Dinu, veritabilul tată. Nu știu cum a reușit de i-a schimbat numele de familie, ca să poarte numele lui, al veritabilului părinte. Altceva n-a mai făcut pentru fiul său, și s-a eclipsat pentru totdeauna.
S-a produs răsturnarea Regimului. Ca să „trăim bine!
Șerban a terminat cu bine liceul, căci era deștept ca taică-său, și ne-a ascultat sfatul să se înscrie la Științe Economice, unde a parcurs fără dificultăți primii trei ani. În ultimul an i s-au aprins călcâiele după o unguroaică de la noi, care nu numai că-l voia, dar insista să se strămute împreună cu el în țara din pustă.
Am uitat cum am fost respinsă de prima mea soacră virtuală și am săvârșit aceeași greșeală:
- Îți interzic să te căsătorești cu ea.
Urmarea a fost că nici o lună nu a trecut de când îi pusesem „poprire” pe viitor, și aflu că, din răzbunare, Șerban a luat pe-o „oarecare” și că s-au căsătorit „la Sfat”, fără să ne spună.
O calamitate de muiere. N-ar fi fost mai bine cu prima?!
Nunta cu lume a fost amânată pentru vremuri mai bune. Ea îl mânuia cum voia. Băiatul a renunțat la studii, căci acum trebuia să facă bani. I-am dat mașina noastră, să câștige ca taximetrist.
Îi priveam cu îngrijorare. Cu ceea ce îi ajutam, era primit ca natural, nu simțeau nevoia să ne mulțumească.
Fata s-a dovedit a fi stearpă, dar medicina făcea progrese. Totul nu era pierdut. Între timp au pierdut doar… mașina. Le-a fost furată, și nu fusese asigurată.
Șerban a stat pe tușă doar foarte puțin timp, căci i s-a oferit ocazia să plece să facă bani… la arabi. Iată că s-a ivit „călătoria departe”, ce-i fusese prezisă de tatăl adoptiv!
Un „prieten” român (ca să nu zic un tip dubios, căci părea deocheat) avea urgentă nevoie de un om de încredere care să supravegheze încărcarea pe vapor a țițeiului provenind dintr-un câmp petrolifer ce-l deținea undeva în Maghreb. Băiatul a plecat de azi pe mâine, uitând că nevastă-sa fusese însămânțată prin implantare, drept care aceasta din urmă a dat naștere unui fiu, in absentia .
- „Mater semper certa est”…
Se angajase pe un an sau doi și era bine plătit. Trimitea acasă câteva mii de euro în fiecare lună, ceea ce pentru țara noastră era enorm. A trebuit să învețe cutumele locale, dacă voia să supraviețuiască. Patronul îi ceruse să expedieze în port toată producția. Da, însă mai întâi trebuiau încărcate niște cisterne ce urmau altă direcție. Are și lumea musulmană interlopii săi. Trebuia să-i plătească pe muncitori. Evident, însă o parte din banii lor (și ai lui) apucau o altă cale. Cum spuneam, ca să reușești „acolo” omul era nevoit să fie inteligent și să știe să se adapteze.
În schimb, „aici” nevasta s-a trezit plină de bani, n-a fost inteligentă și nici nu s-a adaptat.
- Nu-i cheltui pe toți! Cumpără o casă, ori măcar un apartament, să ai unde să-ți primești bărbatul, pe când vine. Și să vă creșteți copilul.
Degeaba. A cheltuit banii prostește. Mai rău, s-a învățat cu bani.
Îi las pe cei doi iubiței să-și consume căsnicia prin conversații pe Skype, căci între timp am făcut și noi o călătorie. E legată de fratele lui Lucas, pe numele său, Carol, emigrat în Statele Unite, tată a doi gemeni, Matteo și Knud, dintre care primul se însura. Am fost chemați să aducem o notă de „onorabilitate” familiei lui Carol la nunta ce urma să aibă loc în Texas.
Cum Lucas le este unchi, Matteo și Knud sunt în principiu veri primari cu Șerban. În principiu, căci Lucas nu-i este decât tată adoptiv. Continuând raționamentul, reiese că Matteo, mirele, mai are un unchi în persoana lui Dinu, veritabilul părinte al lui Șerban. V-am povestit cum s-a ajuns ca primul să fie „dedublat”. Lucas era dublura.
De altfel, multe s-au petrecut în dublu la nunta lui Matteo, dar despre nunta propriu-zisă voi povesti ceva mai încolo...