Curcubeul din amintire

Fetița, care până atunci s-a jucat într-un colț, părea că că nu a auzit discuțiile celor mari de până atunci, pentru că nu a participat la ele şi nu a avut nici o tresărire.
După ce toți ceilalți au plecat şi ea a rămas singură cu femeia, se apropie timidă, parcă ar fi cuprins-o o spaimă, o nelinişte, şi o întrebă:
-Bunico, ți-e frică de întuneric?
-Nu, niciodată nu mi-a fost. Am alungat mereu fantomele întunericului cu gânduri senine, spuse femeia, şi o strânse uşor la piept...
-Dar dacă tu nu o să mai poți vedea, cine îmi va spune că sunt frumoasă şi cât de bine îmi vine rochița?
Femeia simți un fior rece, însă îşi reveni repede şi îi răspunse:
-O să ştiu că eşti frumoasă, tu esti mereu cea mai frumoasă, de ce s-ar schimba acum lucrurile?
-O să îți pară rău că nu mai vezi florile? Sau picurii de ploaie, sau curcubeul?

O tăcere se lăsă, timp în care neliniştea copilei creştea...Într-un final, femeia vorbi:
-O să simt picurii de ploaie când îmi vor cădea pe față, o să încerc să-i prind în palme...iar pe tine, florile şi curcubeul, o să vă văd cu ochii minții şi din amintiri, iar când mă voi împiedica de uitare, mă vei ajuta tu şi ochişorii tăi...
Fetița îşi lipi buzele de ochii femeii şi mult timp au rămas aşa, fără să mai spună ceva...