Departe de lumea dezlantuita

Din vârfurile de nord ale Carpaţilor Orientali, dacă te întorci spre est şi vrei să cobori spre Suceava şi spre podişul acesteia, dai de nişte trepte naturale, rotunjit cioplite de vânt şi vreme, acoperite de un covor uriaş ţesut din păduri şi poieni. Sunt Obcinele Bucovinei, adică trei culmi mari împădurite, alungite şi arcuite sub înălţimile vecine, ca nu cumva acestea să se prăvălească peste râurile şi satele din partea de nord a Moldovei. Alte spinări muntoase mai mici proptesc graniţa cu Ucraina, chiar deasupra lor. Toate aceste obcine formează un tărâm aparte, cu sate ieşite din istorie, cu luminişuri înroşite de zmeură şi cu rugăciuni rostite la ceas de seară între ziduri de mânăstiri. Aceste crâmpeie de Bucovină sunt doar începutul sau sfârşitul unei călătorii minunate în ţara pădurilor de fag şi a obcinelor lungite în aerul curat, tara ţinuturilor montane ale păstorilor cu chimire late, ale plutaşilor Bistriţei şi ale huţulilor crescători de cai, un tinut binecuvantat de Dumnezeu cu frumusete si oameni frumosi la suflet inca de la Descalecatul lui Dragos intai. Cu Munţii Ţibăului şi ai Suhardului la vest şi cu Rarăul în sud, Obcina Mestecăniş are fruntea cel mai sus ridicată.

Două trecători importante lasă drumurile să ajungă din Transilvania spre Obcina Mestecăniş: la nord, Pasul Prislop, care aduce şoseaua de la Borşa, iar la sud – Pasul Mestecăniş, în care intră drumul european, ce trece munţii de la Bistriţa, mai întâi prin Pasul Tihuţa, apoi prin Vatra Dornei şi merge dincolo de Câmpulung Moldovenesc, pentru a ajunge la Suceava. Peisajul pitoresc este dat de serpentinele ce curg tihnite prin pădurile Bucovinei, întrerupte de sate bogate şi văi largi pline de farmec si vraja.
Marginea vestică a Obcinei Mestecăniş este udata de Bistriţa Aurie, râu în care înoată încă legendara lostriţă. De la Cârlibaba, unde Bistriţa o ia în jos spre Iacobeni, şi până la Izvoarele Sucevei, valea pârăului Cârlibaba se înconvoaie uşor, urcând în nord, spre graniţă. În această zonă dintre munţi, sunetele şuvoaielor de apă sunt învinse de cele de bucium si doina atunci când, în plină vară, bucovinenii se strâng la Ciocăneşti pentru a se bucura de Festivalul Păstrăvului, pescuind, pregătind bucate şi prinzându-se în hore. Fiindcă Bistriţa Aurie are săritoare mici, plutele tradiţionale alunecă în voie pe apele reci, ascunzând păstrăvi curcubeu, mrene, scobari, lipani şi lostriţe.
Culmile obcinelor nu au ascuţişuri de stâncă, prăpăstii ori pereţi verticali pierduţi în nori, dimpotrivă, vârfurile se rotunjesc sub poienile cu flori, iar povârnişurile împădurite se unduiesc, lungindu-se spre văi ca o iubita in bratele primitoare ale uni flacau iubaret. Potecile şi drumurile forestiere se întretaie la stâni şi în margini de fâneţe bogate, din care se ivesc acoperişurile tuguiate ale sălaşelor. Tot pe pantele domoale, între brazi şi ierburi înalte, fructele de pădure ies vara în defilarea lor de rosu si violet, adăugând şi parfumuri discrete adierilor de vânt. Casele se risipesc pe crestele cu linii curbe, iar gardurile din lemn urcă în şerpuire pe munţii cei joşi, casă din vechime a urşilor, mistreţilor şi lupilor.
Râul Moldoviţa separă Obcina Feredeului de Obcina Mare, săpând o vale puţin adâncă dar lată, lăsând satele să se întindă în voie de pe malurile apei până sub coniferele pădurilor ce freamata povesti despre luptele lui Stefan cel Mare cu turcii. În zilele de sărbătoare, în depresiunea aceasta umplută de case mari se aud semnalele sonore ascuţite ale mocăniţei – trenul ce aducea lemn din munte odinioara, pe linia îngustă de lângă drumul ce trece de localităţile Moldoviţa, Raşca şi Argel. Undeva în pădure, acolo unde valea se strâmtorează şi se sălbăticeşte, mocăniţa încheie parcursul ei lung de câţiva kilometri, întorcându-se cu răbdare, pentru a trece iar pe lângă gospodăriile îngrijite ale bucovinenilor.
Dar bogăţia de seamă a Obcinei Mari era dată de mânăstirile ei: Moldoviţa ce exista inca din timpul Musatinilor, Putna unde doarme Stefan, Suceviţa atestata inca de pe vremea lui Petre Schiopul, Voroneţ ctitoria lui Stefan cel Mare, Humor ridicata de marele logofăt Toader Bubuiog, aşezăminte religioase inestimabile, adevarate diamante istorice. Inspirate din culorile vii ale naturii, vopselurile din fresce şi picturi au creat lumi imaginare sacre, covârşitoare si fara egal in lume. În jurul bisericilor din incintă, cerdacurile decorate cu muşcate roşii şi grădinile pline de verdeaţă îmbiau la reculegere şi odihnă. Atmosfera religioasă a rămas imperturbabilă în trecerea necontenită a vremurilor. Credincioşii se roagă, clopotele bat între brazii ce poarta undele sonore dincolo de munti iar candelele cu flăcări galbene sfârâie în surdină raspandind miros de ulei.
In acest taram legendar, traia Vasile intr-o magura descatusata la Bâtca Tătărcii. Aici, locuia de cinzeci de ani, inca de la 1950. Era un barbat inalt ca brazii ce imbracau muntii, cu parul grizonat si ochi negri ca taciunele si vesnic imbracat in frumosul port moldovenesc.
Ii placea tare mult sa se mandreasca cu faptul ca era bucovinean. Locul acela, odata ce alegeai sa te nasti acolo, greu te lasa sa pleci in lume sa-ti cauti sensul. Pentru el era acel acasa de care se tot vorbea. Era locul unde se nascuse, unde isi intemeiase familia, unde existau cele mai frumoase si rare privelisti. Era acasa prin linistea casei parintesti sau a bucatelor traditionale gatite de mama, sora sau sotia lui, Ana.
Pentru Vasile, bucovinenii erau cei mai frumosi oameni, cum rar mai gaseai prin alte parti. Te intrebau ce faci, chiar si atunci cand nu faceai nimic, te cheamau in casele lor sa te serveasca cu un pahar de rachiu sau sa-ti mai povesteasca una alta de prin vietile lor. Erau omenosi, tineau la gluma si le placea sa petreaca, sa manance bine, sa faca glume pe seama ta, sa-si puna sufletul pe tava si sa-l vanda, daca e nevoie. Iti dadeau si camasa de pe ei. Erau extrem de frumosi, atat inauntru, cat si pe dinafara. Blanzi, cu o lumina pe chip, aparte si o bunatate in privire, credincioasi... mergeau la biserica in fiecare duminica, impreuna cu toata familia si-si puneau cele mai frumoase straie. Pretuiau fiecare zi sfanta, ieseau la poarta, seara si spuneau povesti, faceau politica si puneau tara la cale.
Ii iubea si ar fi facut orice pentru ei. Pana una alta, gospodarul nostru....caci era harnic cum nu se mai pomenise si avea o gospodarie pe care o invarteai dupa soare... facea paine. Cea mai buna paine care se facuse vreodata pe plai bucovinean. Sa nu credeti ca era treaba usoara, sa faci paine.
Ara pamantul, semana graul de grupa 1 cu bob moale pentru continutul ridicat de gluten in ianuarie si il recolta in august, il macina la singura dar cea mai buna moara cu pietre din sat pentru ca faina sa isi pastreze proprietatile, il ducea acasa cu caruta si abia apoi facea painea. Nu orice paine ci o paine cu maia, facuta de el din faina si apa. Se trezea la crapatul zorilor, punea intr-o covata din lemn, veche de o suta de ani... faina, apa, sare si maiaua si framanta aluatul pana sudoarea curgea garla de pe el, apoi il lasa la dospit indelung, doua zile la loc racoros pentru gustul pronuntat de acru. La loc de cinste, avea in ograda un cuptor din caramida facut de mana lui caci era priceput la toate cele. Il burdusea cu lemn de fag si il aprindea cu o ora inainte sa puna painea la copt. Cat timp flacarile se luptau cu lemnul, lua coca din covata, o rupea in bucati potrivite si le rotunjea frumos, le cresta pe mijloc sa creasca si le lasa iar la dospit pana flacarile erau domolite iar jarul arunca caldura potrivita. Abia atunci era timpul sa le alinieze ca pe niste soldati in cuptor. Si nu facea numai paine. Dibaciul nostru mai punea si de niste cozonaci pufosi plini cu nuca, poale-n brau burdusite cu branza si coaja de lamaie, alivenci galbene in care musteau smantana si untul, o nebunie de produse ce iti lasau gura apa. Arunca o privire aprobatoare la burta plina a cuptorului ai abia apoi inchidea usa. Cat timp se coceau bunataturile, facea alte treburi prin ograda ca asa ii sta bine unui om ce vrea, sa aiba batatura plina si masa imbelsugata. Vantul adia si ducea cu el prin tot satul miros de copturi ce iti atatau simturile adormite. Cainii incepeau sa latre, matele se gudurau pe la picioarele stapanilor iar satenii, faceau coada la poarta inca inainte de a le fi scos din cuptor. Terminau tot ce iesise din mainile de aur ale lui Vasile intr-o clipita de parca omul nu ar fi muncit la ele de cu nopatea-n cap.
Dupa o zi obositoare de munca, seara se aseza cu nevasta, fiica, ginerele si nepoata de cinci anisori la masa. Mancarurile din Bucovina erau unice. Ana umplea masa cu : scrijele - felii de cartofi date cu sare si coapte pe plita, ciorba radauteana, placinte poale-n brau, chiroste, pui de tara cu smanatana si mamaliga, papanasi cu branza, tochitura, cobza de pastrav afumat si tocinei.Bucovinencele erau gospodine desavarsite. Bucovinence nu moldevence. Bucovinenii te vor corecta daca le spui că sunt moldoveni. Limita dintre Moldova și Țara Fagilor nu este doar geografică. Este mai mult de atât. Ii recunoști după modul în care se comporta, în care îți vorbesc, în care muncesc.
Bucovina nu este doar o regiune ci este o stare de spirit. O emotie care iti umple inima si iti bucura sufletul. De ce iubim atat de mult Bucovina?
Pentru oamenii ei, mai presus de orice. Si....cine nu mai crede in oameni...are sufletul gol si pustiu!