Talmazâcul

Dacă românul s-a născut poet sau nu ,e o discuţie ce poate înfierbânta multe spirite. Ultimele tehnologii prin care s-a făcut posibilă exprimarea publică pe diferite aplicaţii ale internetului a tuturor celor pe care-i mişcă o trăire şi pe care vor s-o  împărtăşească şi celorlalţi, ne fac să dezechilibrăm balanţa spre o înclinaţie nativă a românilor de a se exprima altfel decât banal. Ne mişcă setea de a deveni cunoscuţi, de a ieşi din anonimat, de a transmite societăţii spre cunoaştere lucruri inedite, sau care se cred a fi inedite. Dacă la un studiu mai atent constatăm că tot ceia ce este a mai fost, măcar rămânem cu sentimentul împlinirii unui vis. Căci puţini sunt oamenii care atunci când îi intrebi la ce aspiră răspund precum o cunoştinţă dintr-a mea copilărie,care, când era întrebată:
 - Ce vrei să devii când vei fi mare? răspundea:
 - Nica!
 Şi nica s-a făcut! cu toate că era un copil sârguincios.

  Noroc cu europenizarea noastră cea tardivă şi dintotdeauna de s-a ales în cele din urmă cu o oarecare bunăstare materială. Târzie. Dar cum se spune că niciodată nu-i târziu, ba din contra ultimul lucru contează chiar dacă este o urmare firească a firului cum au decurs lucrurile anterior, aş putea zice chiar c-a ajuns printre privilegiaţi. De ce? Pentru că noi cei rămaşi în ţară; aici trebuie să fiu explicit şi să vă spun  că bunăstarea cunoştinţei mele din copilărie se datorează emigrării, deci cei rămaşi în ţară cum spuneam, încrezatori în  puterea noastră comună că vom depăşi momentele grele ale sărăciei şi anarhiei, nu numai că am rămas în urmă material, dar şi mental. Ba am devenit şi ursuzi şi din cale-afară de dezbinaţi. Bunăstarea te educă, mai ales dacă ai o bază din familie şi şcoală...ce mai: cei şapte ani de-acasă cum spune românul.  
  Dar de ce am adus-o în discuţie pe această cunoştinţă a mea care nu pentru a respecta genul, ci aşa din întâmplare era fată şi mi-a fost chiar colegă de clasă la şcoala primară? Trebuie să spun că dacă n-ar fi fost fată, nici povestirea noastră nu şi-ar fi putut urma cursul. Pentru că în jurul ei vom închega amintirea unei tradiţii care nu ştiu dacă mai există sau a mai existat în alte zone româneşti. Poate că da! Dar şi denumirea ei pare să venă mai degrabă din stepele estului: de la tătari, cazaci sau poate turci. Cine ştie prin ce împrejurări ale trecutelor timpuri a ajuns aici, sau dacă nu care cumva s-a închegat aici şi numai numele a fost o anagramă populară.Talmazâc! Ce lexic! Ce închipuire!
   După cum se ştie românului i-a plăcut dintotdeana cântecul şi jocul, aşa că moldovenii, nici chiar cei foarte  săraci de pe Valea Tutovei nu se puteau dezice de atare dulcegării. În Dragomireşti şi  împrejurimi se respectau pe vremea copilăriei mele de-nceput, o mulţime de tradiţii care astăzi au dispărut odată cu poporul vechi; care mai  întâi s-a rărit prin migrarea masivă spre oraşele industrializate mai mult sau mai puţin, mai ales după inundaţiile din anii '70 când jumătate de sat a
luat-o la vale, apoi prin dispariţie naturală şi strămutare pe tărâmul veşniciei pe care toţi  îl dorim cu verdeaţă, fără durere  întristare şi suspin, iar  în ultimul timp prin emigrare  în zone unde munca mai e de căpătâi şi nu de căpătuilă iar diriguitorii  îşi respectă alegătorii şi crează programe eficiente de dezvoltare şi protecţie socială.
  Îi ţin minte pe bunicii mei care deşi erau trecuţi de cinzeci de ani, în cursul săptămânii din perioadele mai vesele ale toamnei şi în cele molcome ale iernii ţineau sfat cu vecinii, adică se întâlneau ei aşa pe familii şi se invitau reciproc:
 - Ce faci cumătre mergi sâmbătă noapte la bal?
 - Dac-o-ţi merge şi voi, da! ca să nu mă trezesc acolo singur sau înconjurat de molfuzi ori fudui.
 Şi-apoi mergeau mândri nevoie mare cu muierile lor care se ţineau de-a braţele, când înaintea bărbaţilor ţanţoşe şi vesele, când în urma lor sporovaind în şoaptă cine ştie ce întâmplări ce li s-o fi părut nelalocul lor. Apoi bărbaţii cu de-ale câmpului şi chefului... dar nu-şi slăbeau din ochi consoartele, mulţumiţi nevoie mare că i-a împopoţonat şi dădăcit.
  Portul, chiar dacă nu era popular că cică nu se mai cade să mergi în iţari, aşa mai mult din respect pentru copiii lor şcoliţi, avea nenumărate atingeri cu acesta în ce priveşte motivele florale de pe bluze din păr sau accesoriile femeilor, precum şi în ceia ce priveşte croiala hainelor sau cingătorile bărbaţilor. La balul care se ţinea în sala mare a căminului cultural ornată cu scăriţe de hârtie creponată şi crenguţe de stejar toamna, ori dovleci cu forme curioase iarna, primul dans în deschiderea petrecerii îl atacau cei mai vârstnici şi mai gospodari, dar întotdeauna mânaţi de ceilalţi:
 - Hai bade-Alec porneşte balul!
Cel numit îndrăznea doar dacă această cererea era întărită de alţi câţiva:
 - Hai bade-Alec ca-acuşi e dimineaţă!
 - Hai bade-Alec că-mi ard tălpile!
    Apoi, numitul atenţiona muzicanţii cu voce tare şi-ntărită de ceilalţi:
 - Zii o horă! şi-şi lua fudul muerea la joc, de cele mai multe ori cu căciula din pielicică de miel trasă pe frunte; altii pe-o ureche. În jur se încingea hora până se striga după un răstimp potrivit bunului simţ:
 - Frunză verde siminoc să intre perechi în joc! iar doritorii luau nevestele la joc, pe-ale lor sau altele după preferinţe, ori rămâneau să întărească hora pe margini ţinându-se de mâini.
 Întotdeauna vârstnicii dansau în partea din faţă a sălii de dans adică în faţa scenei unde se găseau muzicanţii, orchestră sau fanfară după caz, apoi urma o masă mai mare de petrecăreţi de diferite vârste, iar partea din spate a sălii era ocupată de cei şcoliţi, fie absolventi de studii superioare, cei drept mai rar, fie studenţi ori elevi de liceu. Aici peretele era flancat de numeroase bănci unde tinerii se aşezau şi socializau atunci când nu dansau; avânduse în vedere şi faptul că aici muzica se auzea mult mai încet.
  Atât vârstnicii cu preţentii de gospodar cât şi tinerii şcoliţi care se respectau pe ei, familiile lor şi tradiţia, plecau dupa o oră maxim o ora şi jumatate după miezul nopţii. Cei mai mulţi ajungeau acasă tot către ziuă, dar asta e o cu totul altă discuţie. Cert e că după plecarea celor mai sus menţionaţi, în bal de multe ori apăreau situaţii dintre cele mai curioase şi uneori nedorite.
  Bunăoară unii tineri sau chiar vârstnici nestăpâniţi privind pornirile şi instinctele, se îmbătau şi produceau diverse conflicte: vorbeau urât sau se încăierau, bruscau muzicanţii sau îi puneau să le acompanieze nişte lălăituri disgraţioase. În zori erau unii care puneau muzicanţii să cânte în diverse ipostaze umilitoare: în copaci, pe remorci, ori câte şi mai câte, cu care a doua zi de cele mai multe ori se lăudau spre dispreţul celor plecaţi la bună vreme. Câteva zile toţi aveau motiv de poveste: unii în  dispreţ altii a laudă, fiecare după educaţia primită.
  Primăvara balurile şi horele erau mai rare, ţinând cont de durata postului mare când se cade a smerenie şi rugăciune, ca şi de graba vremii ce nu lasă prea mult răgaz ţăranului.Nici una nici două, cum s-a luat zăpada năpădeşte verdele şi floarea de te aleargă cu însămânţatul şi celelalte munci agricole că nu-ţi mai arde de niciunele. Apoi mai e şi curăţatul ogoarelor de toate cele ce le-a pustiit crivăţul iernii care năpusteşte din stepele ruseşti pestre întreaga Moldovă în întreaga iarnă, de nu se mai opreşte până în Carpaţi şi-n primăvară, ca şi gura muierilor ce nu te mai lasă cu primenitul şi dereticatul caselor şi curţilor. Primăvara noaptea-i scurtă şi somnul iute, dacă vrei să ai odihnă şi bunăstare spre târziul toamnei şi-n iarnă. Acum se dă notă hărniciei, bunelor deprinderi şi chibzuinţei. Toate trebuiesc calculate şi făcute rapid, dar nădejdea e-n Domnul, mai ales aici în zonele subcarpatice deluroase şi hleioase unde niciodată nu s-au pretat irigaţiile şi unde doar viile, livezile şi pădurile îţi mai încântă ochiul în anii de lungă secetă şi arşitţă. Chiar dacă în zilele de paşti se ţineau hore şi baluri, erau pentru tineri. Arare-ori mai vedeai gospodari şi aceştia dintre cei porecliţi sau dintre cei ce aveau un servici care nu ţinea neapărat de munca câmpului.
  Vara se organizau câteva hore câmpeneşti pe un şes cu iarbă luxuriantă din afara satului. Şesul se continua cu o pădure de salcâmi, întinsă pe dealul dinspre apus aşa încât aceasta era luminată de soare întreaga zi şi avea cam aceiaşi suprafaţă cu cea înierbată. Era un eveniment(!); şi se numea Hora din salcami... prilej de mare sărbătoare nu numai pentru cei din Dragomireşti ci şi din multe sate învecinate până hăt departe... spre Bacău sau Bârlad.
  Aceste sărbatori din salcâmi mi-au bântuit amintirile toată tinereţea şi visam reluarea lor mai ales în vremuri care s-ar fi pretat mult mai bine datorită mijloacelor rapide de organizare. Au mai încercat unii şi alţii să le reia, dar ce e pierdut pierdut rămâne, mai ales în ceia ce  priveşte tradiţiile. Refacerea lor nu mai poate reânvia suflul acelor vremi, doar spoiesc de multe ori chicios aducerea-aminte.
 Acum voi încerca să zugrăvesc cu neputincioasele mele cuvinte acest apus obicei de pe cele astăzi schimbate plaiuri ale copilariei mele.
  Pregătirile începeau încă din iarnă când directorul căminului cultural care întâmplător era tatăl meu, împreună cu profesori şi învăţători precum şi cu alte categorii de tineri şi vârstnici inimoşi din sat ori  satele învecinate, la lumina lămpilor cu petrol îşi sacrificau serile până noaptea tarziu de închegau diverse programe artistice reprezentate de dansuri populare culese din zonă ori brigazi artistice inspirate din viaţa locului.Se adunau pentru repetiţii cei mai buni insrtumentişti, fete şi băieţi ori persoane de diferite vârste şi ocupaţii cu talent într-ale cântecului popular şi nu numai. Aceste seri aveau farmecul lor şi înlocuiau şezătorile de altă dată. Aici talentul nativ era pus în valoare prin încurajări colective pentru a nu se pierde aşa fară urmă. Tradiţiile s-au păstrat de la an la an, s-au cizelat şi îmbunătăţit prin ajustari şi adăugiri de erau urmărite cu mare drag la ceas de sărbătoare, bunăoară
la aceste manifestări câmpeneşti cum era hora din salcâmi, de mulţiime de popor. Dar ele tot s-au pierdut în mare parte, deşi tatăl meu care după cum v-am spus era pe atunci directorul căminului cultural, împreună cu alţi câţiva inimoşi au întocmit o monografie a comunei Dragomiresti, monografie la care s-a muncit enorm. S-au făcut sute de fotografii, sau pierdut sute şi sute de ore în discuţii cu bătrâni ai  locului, păstrătorii unor tradiţii şi obiceiuri străvechi. Numai bătutul la maşina de scris dacă ar fi să-l amintim a necesitat sute de ore, pentru că puţini erau cei ce ştiau acest meşteşug, şi de cele mai multe ori ei trebuiau supravegheaţi pentru a evita greşelile gramaticale ca şi cele de interpretare. Căci şi arta populară, are dichisul ei ca ori ce lucru ce ţine de frumuseţea sufletului. Trebuie să-i aranjezi tot cu talent cursul, pentru a scoate frumosul şi a şterge umbrele, căci acest popor luminos are şi nopţile lui, unde strălucirea trebuie culeasă dintre stele. De asemenea s-au făcut sute de înregistrări pe bandă de magnetofon. Ţin minte şi astăzi magnetofonul Tesla cu care se făceau înregistrările. Am participat împreună cu mulţi la audiţii care mi-au marcat copilăria şi sensul vieţii. Am ascultat cu urechile mele câteva zeci de benzi de magnetofon pe care erau înregistrate comentariile meciurilor de fotbal dintre echipa locală şi alte echipe din alte comune ale raionului Bacău, am văzut cu ochii mei fotografii cu diverse articole de îmbrăcăminte ca şi unelte dintre cele mai bizare: de la meliţe pentru cânepă la caţe pentru scosul ei din apă unde era pusă la topit, de la războaie de ţesut vechi de sute şi sute de ani la iţari a căror turetci aveau peste zece metri lungime şi erau rulaţi pe picior pentru a ţine de cald dar si pentru a masca eventualele rupturi, de la obiecte pe care le mai vedem astăzi prin muzee, la obiecte cărora nu le-a putut fi evaluă folosinţa şi vechimea. Toate s-au pierdut, pentru că această monografie împreuna cu benzile de magnetofon precum şi alte dovezi ale petrecerii noastre pe aceste plaiuri s-au rătăcit în lungul vremii prin mersul lor de la căminul cultural la bibliotecă, la şcoală, la primărie şi invers.
   Şi cum vă spuneam hora din salcâmi era pregătită din iarnă în ceia ce priveşte manifestările culturale asociate ei, iar data la care se desfăşura depindea de sărbătorile locale, religioase sau nu, precum şi de vreme. De multe ori se amâna în ultimul moment datorită vremii ploioase, dar asta se întâmpla foarte rar pentru că după cum v-am spus, zona avea şi are o climă preponderent secetoasă.
  Cu câteva zile înainte de data programată începea febra pregătirilor, care se lăsa şi cu multe frisoane. Şeful de cooperaţie adică preşedintele Cooperativei de Consum, cooperativă ce reunea administrativ toate cele circa zece magazine existente pe raza comunei, îi aduna  pe vânzători şi le dădea directive şi planuri de organizare şi aprovizionare. Apoi mergeau toţi la locul organizării evenimentului şi stabileau unde îşi vor amplasa magazinele ambulante. Căci în ziua de horă după cum v-am spus, se aduna lume de lume. Toate drumurile ce duceau la salcâmi, cum spuneam noi locului, erau înţesate de oameni care se deplasau pe jos ori cu biciclete,mai rar cu cărute sau maşini deoarece ultimele erau puţine iar primele erau colectivizate. Dar oamenii curgeau şi din alte sate cu autobuzele sau alte maşini ocazionale dar cei mai mulţi pedestru, în familii cu copii şi tot ceia ce mai intră în alcătuirea lor. În total cred că se adunau peste o mie două de suflete frumoase. Vă inchipuiţi câtă bere,cât vin spumant sau pelin, câtă apă minerală, cât citro sau îngheţată, câte mii de ciubuce din zahăr frumos colorate, câte acadele, câte şi câte şi câte se consumau la un astfel de eveniment? Toate trebuiau chibzuite si programate cu mare atenţie, atât din orgoliu civic cât şi pentru reuşita financiară. Întotdeauna astfel de manifestări pe lângă frumuseţea lor aduc şi un plus de bunăstare locului, bucurie organizatorilor şi câştig comercianţilor. Aşa cum era ea lumea de ieri, dar mai ales cea de astăzi!
  Cei circa zece vânzători, având în vedere că-n alcătuirea comunei intrau douasprezece sate cu nume care de care mai pitoreşti şi fiecare cu magazinul lui, se vanzoleau de mama foculuiu. Şi-aici voi face o paranteză; cum unul dintre satele comunei se numea Ciuperca, o tânară profesoară care după absolvire a  luat repartiţie aici, a mărturisit  cum a asociat această denumire unei staţiuni turistice; nimic de zis că din vârful dealului unde e plasată localitatea ai o privelişte foarte frumoasă... dacă te ţine vederea.
 Deci revenind la cei circa zece vânzători, aceştia îşi amenajau câte un magazin ambulant în diferite locuri de pe costişa cu salcâmi, magazin ce consta intr-un ţarc îngrădit cu parazăpezi în mijlocul căruia la umbra salcâmilor aşezau două rânduri de navete; cele din exterior cu sticle goale iar cele din interior cu sticle pline cu băuturi alcoolice sau răcoritoare, care pe parcurs îşi schimbau locul dinspre-năuntru înspre-n afară.
  Jos pe şesul înierbat unde se va ţinea hora şi care era reprezentat de un pătrat cu latura de aproximativ trei patru sute de metri, era o fabrică de cărămidă dezafectată, care în timpul funcţionării ei a ridicat cu munca ţăranilor grajdurile cele noi ale CAP-ului. În această fabrică ce era bine întreţinută la vremea aceia, se transporta încă din timpul săptămanii toată marfa necesară amintitului eveniment cu maşinile CAP-ului şi sub directa supraveghere a şefului cooperaţiei. Erau mari şefii ăştia de cooperaţie
pe-atunci, insa nu erau şcoliţi ci se avea în vedere la numirea lor să fie doar buni organizatori.
 Apoi tot în timpul săptămânii se construia scena unde talentele locale urmau să-şi desfăşoare  prograamele artistice pregătite în timpul iernilor lungi şi adânci, prin muncă dar şi plăcere, mai ales când exista şi un grăunte de har. Acesta, adică talentul era îmulţit şi-apoi împărtăşit precum talanţii Noului Testament. După ridicare, scena era împodobită cu frunzari de stejar, cu covoare din lână ţesută pe care după obicei într-un colţ era înscris  numele domnişoarei care îl ţesea, căci absolut la toate ţesăturile trebuia jertfită o fată. Nu numai de zestre dar şi de-nvăţatură.
  În ziua cu pricina, după reprezentaţia artistică care se desfăşura dimineaţa între orele zece şi doisprezece  începea renumita horă, prilej de bucurie, de socializare şi drăgosteală. Căci mulţi veneau singuri şi plecau însoţiţi, dacă nu pentru perioade lungi sau pentru toată viaţa, măcar pentru mierea acestei zile. Cum zicea un oarecine când mă lua în râs că sunt neştiutor:
 - Până vei gusta mierea ursului din pădure, mai va! îmi zicea.
 Hora era deosebită prin amploare, deoarece nu se obişnuia a se dansa în perechi chiar dacă unii mai stricau acest obicei. Participanţii se ţineau de mâini sau de-a braţele pe mijloc sau pe umeri şi se formau cercuri şi cercuri concentrice câte zece douăzeci, în care primul avea diametrul de cel puţin zece metri.
  Trebuia să ai mult tupeu să intri cu perechea în mijlocul acestei hore, ori să fii îndrăgostit, caz în care toţi te cunoşteau după efervescenţă şi gestică şi te înconjurau cu dragostea lor apreciativă, faţă de primul caz în care erai tratat cu răceală şi ignoranţă. Se chefuia, se mâncau mici şi grătare, se tunau strigături, se râdea şi hârjonea, se pleca şi venea, unii se sărutau, alţii se fugăreau, gluma şi râsul era pe buzele şi faţa tuturor de la mic la mare, şi n-am auzit vreodată să se întâmple vreun incident neplăcut de tipul încăierărilor sau toxiinfecţiilor alimentare. Singura problemă pe care ne-am pune-o astăzi ar fi existenţa foselor septice. Dar culmea pe atunci nimeni nu-şi punea o astfel de problemă. Pădurea de salcâmi era destul de mare, având în vedere că magazinele ambulante erau situate sub primii salcâmi din vecinătatea şesului, adică ocupau o fâşie de zece douăzeci de metri în interiorul ei. Veche... pădurea cu salcâmi înalţi şi stufoşi, era bună protectoare, aşa că din când în când mai vedeai grupuri de fete ori femei ce se însoţeau către afundurile ei, dar parcă cine băga de seamă. Uneori mai vedeai şi bărbaţi,dar după cum ştim cu toţii, la ei deseori treaba e mai simplă. Apoi păduricea noastră era flancată de o livadă întinsă ce sporea răcoarea dar şi posibilităţile. Îmi vine să râd  când îmi amintesc de bunicul meu care după o astfel de sărbătoare fiind de rând la păscutul vacilor din cireada satului, iar eu trebuind să-l însoţesc, m-a avertizat încă de acasă:
 - Săptămâna asta nu se paşte cireada prin salcâmi!
 - Da de ce bunicule? l-am întrebat eu bănuind că voi fi privat de răcoarea lor.
 - Pentru c-a fost horă şi trebuie lăsat pământul să se hodinească.
Târziu am priceput ce însemna această odihnă a pământului... chiar dacă includea şi un mic adevăr. Trebuia să se refacă iarba trântită la pământ în iureşul distracţiei. Dar nu ştiu cum se făcea că terenul nu se bătătorea ca-n alte locuri unde se desfăşurau astfel de jocuri. Probabil acesta era motivul pentru care se ţineau unul maxim două astfel de evenimente într-o vară.
  La horele astea participau săteni de toate vârstele, dar deliciul copiilor era talmazâcul de care v-am pomenit la începutul povestirii mele şi care era un mod de a învăţa la joc băieţii şi fetele încă din primii ani de şcoală şi până la clasa a opta când erau lăsaţi de părinţi să umble la baluri. Aşadar părinţilor nu le era indiferentă starea de bine a copiilor care încă de mici erau puşi şi la munci; pentru început mai uşoare precum plivitul straturilor de ceapă usturoi sau morcov apoi mai grele cum sunt prăşitul şi depănuşatul porumbului. Dar principala ocupaţie a copiilor pe timpul verii era păscutul animalelor. Părinţii îşi trimiteau copiii cu vacile, cu oile, chiar cu cârdurile de gâşte încă din primăvară când iarba abia de putea fi prinsă cu gura de animale şi până toamna târziu când ziua se micşora iar bruma pârjolea islazul. Cum veneau de la şcoală în timpul anului şcolar sau dis de dimineaţă în vacanţe, copiii işi lăsau cărţile şi caietele din ghiozdane şi le luau pe cele pentru a doua zi în primul caz, ori bocceluţa cu mâncare pentru prânz în al doilea caz şi plecau pe imaşurile satului, care erau organizate pe mahalale şi vecinătăţi.Apoi aici fiecare copil se comporta după educaţia primită în familie. Erau dintre ei care-şi pregăteau temele pentru a doua zi, care citeau cărţi de beletristică sau desenau, alţii cântau. Unii inventau jocuri, sau se mulţumeau cu cele vechi pe care le-au practicat şi părintii lor pe când erau copii, chiar bunicii. Jocurile puteau fi individuale pentru cei răzleţi sau de echipă când se găseau în cete. Fetele erau mai rar trimise cu animalele la păscut dar existau şi excepţii. Apoi şi când mergeau pe păşune fetele se jucau separat de băieţi dar şi aici existau excepţii. Eu nu aveam animale, aşa că duceam lipsa acestor jocuri şi consideram că sunt nedreptăţit. Uneori le jucam la şcoală în recreaţii...dar şi atunci eram cu greu primit în echipele formate deja şi numai atunci când lipsea careva pentru a-l înlocui aveam sorţi de izbândă. Mai erau şi alţi copii care nu aveau animale, dar în general aceştia nu erau doritori de astfel de jocuri, sau poate numai se făceau că sunt indiferenţi. Cine ştie! Mie îmi plăceau la nebunie şi mă dădeam în vânt după ele. Spre exemplu unul dintre jocuri se numea Ţâca la bortă, o denumire care astăzi mi se pare cam vulgară dar care pe atunci nu-mi trezea nici o angoasă.
   Pentru joc era necesară o minge mică pe care puteai să o cuptinzi uşor cu o singură mână. De obicei se cumpărau mingi de gumă de prin magazine, dar mai uşor se putea practica acest joc cu mingi de oină, mingi care se găseau rar şi-n special  în şcoli fiind folosite la orele de sport. De puţine ori însă se putea îndupleca profesorul de sport să le dea pentru astfel de jocuri, de obicei atunci când avea treburi neapărate ce-l opreau să ţină ora de sport. Acest lucru se întâmpla foarte rar şi poate fi explicatia performanţelor sportive pe care le aveau românii la o paletă foarte largă de competiţii internaţionale de pe atunci.
   Ora de sport era tratată cu aceeaşi seriozitate ca şi ora de Limba Română sau matematică. Dar copiii o îndrăgeau mai mult.Astăzi este trist când vezi elevi apţi pentru sport care fac tot posibilul să-şi scoată
scutiri medicale ca să nu participe la aceste ore de curs. Motivaţiile sunt de-a dreptul puierile: ba că transpiră şi pot răci, uitând că educaţia se face de persoane calificate fiecare pentru bucăţica lui, aşa că şi profesorul de sport este abilitat să ia cele mai corecte decizii in acest sens, ba că i se poate strica media pentru nimica toată, ba că ce rost mai are şi pierderea asta de timp în care ai putea să te pregăteşti pentru alte obiecte de mai mare importanţă, uitând de o vorbă ce stă pe buzele tuturor cum că sănătatea e mai bună decât toate.  Ăştia suntem sau mai bine aşa am ajuns. Am să mai fac o paranteză... erau şi pe atunci copii cu inabilităţi la sport şi care chiar pierdeau locul pe podium la sfârsitul anului şcolar din cauza notei de la sport, dar oare nu era meritat? Dacă un copil care învaţă deosebit de bine are şi abilităţi sportive oare nu i se cuvine cu atât mai mult locul fruntaş? Vă întreb, dar sincer şi eu am procedat la fel cu copiii mei, chiar dacă astăzi îmi pare rău. Pentru educaţie trebuie corectitudine şi numai profesorii pot veghea la înfăptuirea ei, în afara faptului dacă nu au şi ei carenţe la acest capitol; căci poţi fi bun matematician,mare literat, fizician docent dar dacă ai carenţe în educaţia ta pierzi logica acestei profesii de vocaţie şi-ar fi mai bine să-ţi foloseşti cunoştinţele pentru a construi nu pentru a dărâma. Şi aici este vorba de oameni care pot aduce bunăstare lor şi celorlalţi...sau dezbinare. Un copil care nu primeşte educaţie în familie poate fi corectat de educatori, dar noi facem un lucru cel puţin curios, încercăm prin pregătiri suplimentare să îmbunătăţim performanţele copiilor noştri neţinând cont de abilităţi şi talente, de capacităţi intelectuale. Ba mai influenţăm şi cadrele didactice să devină lacome.Tot astfel şi pe medici. Veghea privind educaţia trebuie sa o aibe profesorii iar privind sănătatea medicii. La noi politicul face totul. Chiar dacă sunt şi politicieni profeşionişti sunt acoperiţi în promovarea politicilor eficiente de neaveniţii vânători de voturi. Aceştia mai întâi acced pe scena politică prin viclenii, minciuni electorale, prin forţa cuvântului şi nu prin expresivitatea lui, prin intimidare, iar apoi îşi încropesc studiile. Peste tot punem carul înaintea boilor şi culmea toţi suntem nemulţumiţi de ceilalţi şi niciodată de noi înşine.  
  Dar să revenim.Spuneam că era de bine să joci Ţâca la bortă cu mingea de oină, dar aceasta nefiind accesibilă oricui se confectionau mingi din cârpe care se legau strâns cu sfoară încât deveneau aproape identice mingilor de oină, unii copii fiind de-a dreptul profesionişti în confecţionarea lor.    
   Pentru joc, mai întâi se alegeau două echipe prin tragere la sorţi. Doi copii de regulă recunoscuţi de către ceilalti ca fiind cei mai buni jucători, fac alegerile. Unul dintre ei ia o pietricică într-o mână după care duce ambele mâini la spate, celălalt trebuind să ghicească în care dintre  mâini este pietricica, după ce primul a pitrocit-o bine la spate şi a readus mâinile în faţă spre prezentare. Dacă acesta  ghiceşte unde este sorţiul alege primul coechipier, dacă nu celălalt alege primul. Apoi în ordinea talentului fiecăruia sunt aleşi ceilalti jucători ai echipelor până ce acestea se întregesc, adică se adună şase şapte jucători în fiecare echipă. Apoi, pe terenul de joc se fce o gaură cu diametrul un pic mai mare decat cel al mingii, se măsoară şapte paşi într-o oarecare directie şi se dă semn. De aici în ordinea alegerii echipelor aruncă fiecare jucător pentru a introduce mingea în gaură. Unii aruncau direct, altii razant cu pământul, dar mingea se introducea destul de greu. După ce unul reuşea, mergea de lua mingea şi încerca prin pase cu coechipierii să lovească jucatorii echipei adverse în timp ce aceştia fugeau şi se fereau. Dacă reuşea, jucătorul lovit era scos din joc, iar cel care l-a lovit lua mingea pentru a continua jocul. Dacă mingea nu lovea adversarul şi cădea pe pământ, cel care s-a ferit lua mingea spre a continua, iar cel care a aruncat era scos din joc. Cei scoşi din joc rămaneau însă pe margine şi-şi încurajau echipa sau îi incomodau pe adversari fără a pune mâna pe ei. Jocul se continua până una din echipe pierdea toţi jucătorii şi aceasta se considera echipa învinsă. Vă spuneam că mingile de gumă nu prea erau folosite deoarece săreau de le căutau prin toate grădinile, şi te ţii ceartă cu vecinii şcolii, dar nu numai, de fiecare dată erau învinovăţţti şi profesorii. Dealtfel profesorii într-un târziu au obligat copii să schimbe regula jocului datorită găurilor pe care le făceau elivii în curtea şcolii, aşa că aceştia în locul găurilor puneau şapte pietre una peste alta şi-n locul aruncării la gaură se arunca pentru darâmarea lor. Dar jocului tot Tâca la bortă i-a ramas numele.
 Deci ăsta era unul dintre jocurile de echipă pe care îl practicau copiii când erau la păscutul animalelor, dar mai erau şi jocuri de cărţi, întreceri la fugă pe diverse distanţe şi fotbalul atunci când erau mingi adecvate, joc care era de departe cel mai popular. În general fotbalul îl jucau băieţii, dar uneori şi fetele. Cind îl jucau atât băieţii cât şi fetele, fie făceau echipe mixte, fie băieţi contra fete; caz în care băieţii dădeau un avantaj de zece puncte fetelor, adică se pornea de la un scor de zece zero pentru ele, iar durata partidei avea un timp limitat. Chiar şi aşa băieţii tot ieşeau învingători în majoritatea cazurilor, deşi erau unele fete foarte talentate; ce-i drept puţine, de aceea nu aveau forţa necesară pentru ai depăşi pe băieţi.
  Colega mea de care v-am povestit la început că-şi dorea să devină în viaţă nica şi pe care o chema Vetuţa, venea des pe imaşul din apropierea casei ei, chiar dacă nu avea alte animale în afara câtorva gâşte. La fel venea şi un alt coleg, cam flecar şi bun de glume, care nici el nu avea animale, însă participa la jocuri şi mai ales învăţa pe imaş să cânte la un acordeon pentru copii, adică de dimensiuni mai mici, şi pe care i-l cumpăraseră părinţii adoptivi pentru ai mai îndulci viaţa de  orfan. Numele lui era Dorin, dar copii îl porecleau Sufleţel făcând aluzie că e copil dat de suflet; aşa cum obişnuiau oamenii locului să spună copiilor înfiaţi. Era cel mai mic de statură din clasă şi era şi cam slăbuţ aşa că mai mereu era luat peste picior de colegi. La copii se crează o ierarhie de grup, aşa că Dorin fiind cel mai mic, era ignorat de băieţi, şi-l vedeai mai tot timpul în compania Vetuţei, care era o fată deosebit de frumoasă dar ştearsă ca discurs şi prezenţă. Probabil îi plăcea de Dorin, pentru că tot timpul avea pe buze o glumă, o snoavă sau chiar o minciună frumos ticluită. Nu prea-l înţelegeam noi, dar era un panglicar în devenire. Spre exemplu în clasa a cincia a şasea se făcea un puseu de educaţie sexuală la ora de biologie, ocazie cu care majoritatea băieţilor chicoteau şi priveau fetele cu subânţeles. Dar Suflţel al nostru pentru prima dată a adus în discuţie noţiunea de sex, pentru care şi-a luat cateva vergi pe spinare de la doamna profesoară. Aş, dar Dorin se aştepta permanent sa fie lovit fiind foarte fricos, aşa că parinţii îi dădeau întotdeauna pe sub uniformă o bundiţă ca să nu simtă loviturile. Cred că era o atracţie reciprocă între el şi sexul frumos deoarece fetele îl primeau permanent în jurul lor şi-i acceptau glumele care de cele mai multe ori erau exagerate pentru varsta şi vremea aceia. Dacă vreun alt coleg ar fi spus ce spunea el, toate fetele ar fi sărit ca arse de pudoare; care de altfel era normală la acea vârstă. Dar Sufleţel era acceptat şi chiar încurajat. Ce  poţi să spui...fiecare cu şarmul lui.
   Cum vă spuneam talmazâcul era o distracţie pentru copii, inventată sau moştenită de părinţi pentru a-i învăţa la joc pe cei mici aşa încât  aceştia când vor ieşi la hore şi baluri să nu aibe reţineri sau să-i încurce pe cei învăţaţi într-ale jocului ori să fie subiectul glumelor şi clevetirilor; feri-ta sfântul! Căci cum se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, şi cei cu vino-ncoace se recunoşteau după primii paşi de dans, apoi erau fie căutaţi şi apreciaţi de sexul opus fie ocoliţi. De aici ca un bumerang se rostogoleau toate în viaţa de zi cu zi; tocmai de aceia bunica mea îmi zicea adesea:
- Să fii geambaş ca tat-tu nu hurmuz ca bunică-tu!
  Deci, în unele zile din cursul săptămânii niciodata sâmbăta, dumica sau în sărbători religioase se adunau aşa ca la trei patru muieri şi făceau planuri:
  -Hai ţaţă să facem un talmazâc pentru copiii ăştia că mâine poimâine te pomeneşti că le-a crescut păr la subţiori şi-s mototoli de n-om mai putea să-i scoatem în lume.
  - Hai ţaţă că şi eu mă gândeam dar nu prea-mi dădea mâna să zic, că de, eu am fete nu băieţi ca voi, şi nu cred că se cade să-ncep eu vorba...
  - Da ştii că şi eu ma gândeam, că tot îl pun la treabă pe ăsta mic toată ziulica , şi-l văd cam posomaorât de la o vreme.
 - Păi când să fie?...
 - Eu zic să fie joi pe seară după ce vin vacile de la cireadă şi le-om mai termina şi noi pe toate cele.
 - Păi aşa să fie, dar mâine vă dau sigur răspuns, că trebuie să întreb şi fetele dacă-s dispuse şi-apoi
tre' să-l ieu şi pe barbată-miu mai pe departe, că-ndată se oţărăşte dacă nu găsăsc vremea moloşagă.
  - Apoi na! Aştept mâni un răspuns, ş-om mai spune şi la plozi să mai cheme de pot şi din alte mahalale.
 - D-apoi pe cine-om punem să cânte?
 - Aş! îl chemăm pe Cuţu cu fluierul, ori pe Buzatu cu muzicuta.
 - Ăăă ţaţă ,dacă nu vin, om cânta noi din gură că doar am mai făcut-o ş-altă dată ş-o ieşit tare frumos.
Şi mai scutim şi băutura, că nu ţi-e de ea, dar învăţăm copiii prost. Tre să ştie că distracţia-i distracţie nu prilej de băutură şi pănărămi.
 - Eu zâc să-l punem pe Dorin al meu să cânte la acordeon, că deja ştie să cânte bine vreo cinci şase jocuri, şi-apoi mai învaţă şi el. Dar cel mai mult l-aş ţine departe de Vetuţa  Mariei că prea umblă înhămaţi. Mi-e co-r face vreo prostie că asta-i din neam...
 - I-auzi ţaţă. Dorin ştie să cânte la acordeon? Auzeam eu aşa un acordeon, da-mi ziceam ca cine ştie ce-o mai însemna şi asta. Brava lui, să cânte el atunci.
  Zis şi făcut! joi seară era talmazâc în curtea lui Dorin...asta ca să nu mai fie cărat acordeonul în altă curte.Sau strâns copiii din mahala, cam cinci băieti şi cinci fete, adică copii femeilor care au iniţiat discuţia, dar au mai venit încă pe atâţia din alte mahalale fiind invitaţi de către colegi:
 - Hai mă că joi sară-i talmazâc la Sufleţel în curte.
 - Mă vin şi eu? am întrebat!
 - Nu poţi veni! că la noi fiştecare trebuie să aibe mama cu el. E neapărat! Poate veni şi tatăl în cel mai rău caz, da bărbaţii nu prea vin.
 - Ai mei nu mă lasă la dintrastea...d-apoi să mai vină cu mine.
   Am plecat eu de la şcoală supărat nevoie mare,dar a doua zi îmi zice Sufleţel:
 - Săndele am vorbit cu mama să vii şi tu la talmazâc. A luat ea vorbă cu celelalte mame care s-au cam codit dar au căzut de acord dat fiind faptul că tu nu ai mamă.
 - Lasă-l ţaţă şi pe el că nu are mamă şi ne-o fi ruşine de ţaţa Valentina bunică-sa că-i tare de treabă şi săritoare la toate alea.
 - Păi de ce nu vine bunică-sa cu el, c-ar fi tare frumos...ş-apoi pe toate le ştie cu dichis.
 - Nu poate ţaţă! că-i cam bătrână dar mai e şi fostul ginere care n-o lasă să se amestece la copii.
- Atunci lasă-l pe băiat să vină dar să ştii că ne-om alege cu cântec.
     Joi la ora nouăsprezece, curtea cu pricina era pregătită de talmazâc. N-o fi el un mare eveniment, dar ceva pregateală acolo tot se cade a face. Curtea era măturată iar de jur împrejur erau bănci pe care să stea petrcăreţii pentru socializare. Pe prispa casei ornată cu baloane şi frunzari erau aşezate scaune dintralea cu spătar mai de prima mână pentru mame, eventual taţi. Oricum s-ar zice un tată tot trebuia sa fie, adică tatăl adoptiv a lui Dorin, că doar n-avea să plece de-acasă la un asemenea eveniment ţinând cont că Sufleţel avea să primească şi botezul publicului. Şi să nu credeţi că publicul nu era exigent! Ori ce se făcea, se făcea cu spirit educativ.Nimeni n-avea de ce să se supere.Mai în glumă mai în serios erau spuse toate cele şi bune şi rele, iar după terminarea talmazâcului nu mai erau comentarii.Doar între copii! Că de!...mici mici, dar erau şi ei cuprinsi de fiorul hormonal, care nu prea ţine cont de pregăteala  părinţilor. Se creau idile ascunse în sufletul fiecăruia, apoi dac-or iesi la lumină sau vor rămane secrete vesnice timpul va alege; altfel spus, timpul e berechet la asemenea varste.
   Tot pe prispă pe un scaun tapitat stătea si cântăretul.Dorin.
  Când am ajuns si eu singur cuc, destul de încurcat si timid, mai că eram să fac cale-ntoarsă, dar m-a văzut mama lui Sufletel, care gazdă fiind, era foarte atentă la ori ce detaliu pentru a nu se face de rusine:
 - Hai, hai! intră nu te codi, că doar sunteti colegi cu totii si nu te mănâncă nimeni, afară de faptul dacă nu te consideri prea dulce.
Astfel încurajat, am intrat şi m-am aşezat cu un rânjet mai timid, mai a complice la ghiduşii lângă ceilalţi băieţi. Am devenit mai comun cu toată adunarea când am observat-o şi pe Vetuţa care n-a venit însoţită de maică-sa. Cine ştie?! o fi invitat-o Sorin într-ascuns, sau maică-sa n-a vrut să vină, dar asta e mai puţin probabil. Eu cred c-a venit fară ştirea maică-sii care n-o fi fost invitata de celelalte mame. Dar cu mamă sau fară mamă nimeni nu mai avea astfel de griji acum taman când trebuia să se dea startul la Talmazâc.
  Aşadar începe Sorin să cânte, iar mamele îşi împing băieţii să ia fetele la dans aşa cum e obiceiul.Mai cu ruşine mai cu curaj, fiecare copil după cum îi e feleşagul, invită câte o fată la dans. Mie mi-a căzut sorţiul cu Vetuţa...ştiut fiind că ambii eram independenţi de obligaţii maternale, să le zic aşa. Nici unii nu eram aşi într-ale dansului, chiar dacă mai participasem toţi la dansurile populalare organizate de profesori cu ocazia diferitelor festivităţi şcolare.Acum, ba ne călcam pe picioare, ba ne împiedicam...
dar de pe margine eram urmărţi de ochiul interesat al mamelor care interveneau adesea învăţându-ne. Dorin cânta destul de bine cele câteva jocuri pe care le învăţase, mai ales că nici noi nu eram prea pretenţioşi dar nici cunoscători. După un joc care ţinea câteva minute se făcea pauză, căci altfel se ridica colbul de acoperea feţele jucătorilor dar şi a asistenţei, iar când se întâmplau astfel de neplăceri, era musai a se uda curtea pentru a potoli uraganul; apoi se dădea iar tonul la joc.Am  dansat noi aşa în răstimpuri la vreun ceas, timp în care ne schimbam perechile în aşa fel ca nici un băiat să nu fi rămas a nu fi dansat măcar o singură dată vreo fată, după cum ne învăţau mamele. Căci aşa e frumos ziceau ele, ca să se înveţe copiii a dansa cu orişce partener va avea ocazia. Că nu se ştie viata ce-ţi pregăteşte. Trebuie să ieşi cu fruntea sus din orişice situaţie. Din când în când femeile anunţau damendans, adică atunci fetele trebuiau să invite băieţii la dans. Toate erau frumoase şi bine ticluite de femei, dar neprevazutul făcea şi el parte din peisaj. Astfel la un damendans, ma invitat de data asta Vetuţa la dans, iar între două călcături pe bombeuri şi câteva şuturi prin pietre mă roagă:
 - Nu vrei să-i spui lui Dorin că vreau să vorbesc ceva cu el?
Ce era să zic?...
 - Da! Dar numai atât să-i zic?
 - Atât! dar fără să afle vreo femeie.
La terminarea dansului m-am dus pe prispă şi i-am şoptit lui Dorin la ureche ce era de zis, dar să nu credeţi c-am scăpat neobservat.
 - Ia uite există secrete! m-a atacat maică-sa.
 Noroc de Dorin, care după cum v-am spus era un mincinos înnăscut că ma salvat din situaţia neplăcută în care intrasem, cu o gogoaşă pe care nu mi-o mai amintesc. Cert este că dupa un cântec doua îl văd pe Dorin cum aduce o muzicuţă si cu o prezenţa de spirit pe care eu nici astazi când  bat la vârsta unei tinere bătrâneţi nu cred s-o am, se adresează femeilor:
 - Trebuie neapărat să cânte şi Grasu, că el este cel ce v-a încântat de-atâtea ori şi nu s-ar cădea să nu-l băgăm în seamă.
 Nimănui nu i s-a părut nelalocul ei o asa propunere, nici chiar vigilentei maică-sii.
 Nici una nici două se apucă Grasu de cântat la muzicuţă fiind un mai vechi virtuoz într-ale talmazâcului, de nici n-a observat careva dispariţia lui Dorin şi-a Vetuţei. Nu ştiu...să fi fost o jumătate de oră întrecută sau nu de când a plecat Dorin, şi numi ce-l văd că vine la mine livid ca pânza de pe ochii morţilor tremurând înspăimânatat:
 - Săndele am omorât-o pe Vetuţa!
 - Doamne fereşte!... Şi să nu zic...dar pânza de pe ochii lui a trecut pe-ai mei.
 - Da unde e acum?
 - În cameră la mine, unde nu intră ai mei niciodată ori ce s-ar întâmpla.
 - Bă, da poate nu-i moartă, poate e numai leşinată şi o mai putem salva. Hai să văd şi eu!
 - Nu nu!
 - De ce mă? poate te pot ajuta.
 
 - Nu mă poţi ajuta!
 - De ce?
 - Pentru că-i dezbrăcată!
 Eu pe atunci aveam paisprezece ani neâmpliniţi, iar Dorinel şi Vetuţa tot cam atât tinând cont că eram colegi de clasă. Nu ştiu de ce dar Sufleţel mă considera un cunoscător în toate cele, deoarece aveam mai mereu răspunsuri la întrebări care pe cei de vârsta mea îi puneau într-o mare dificultate. Acest lucru se datora cred  faptului că citeam mult şi aveam acces la cărti care nu prea se dădeau pe mâna copiilor; tatăl meu fiind printre altele şi profesor de Limba Română. Sunt sigur că unele cărţi nici tatăl meu nu m-ar fi lăsat să le citesc la vârsta aceia, dar fiind extrem de ocupat n-avea de unde şti ce fac eu
într-ascuns.
 - Păi de ce-i dezbrăcată? l-am întrebat în continuare contrariat; că drept să spun oi fi fost eu citit , dar la anumite lucruru nu prea aveam zvâc pe-atunci ca şi-ntotdeauna de altfel.
 - Păi ştii, m-am înţeles cu ea să facem treaba aia ştii tu, şi ne-am dezbrăcat amândoi... dar după ce ne-am  făcut mendrele, am văzut-o cum dă ochii peste cap şi eram plini amândoi de sânge.
 - Bine măi şi...
 - Am omorât-o şi-am fugit!
 - Măi boule, dar tu ştii ceva despre fete?
 - Ce să ştiu?!
 - Ştii că ele atunci când o fac pentru prima oară, se cheamă că-s deflorate, şi au un himen, adică o barieră care atunci când e perforată sângerează?
- Chiar?! şi-nseamnă ca n-am omorat-o?
 - Bă, mai ştii că o dată la douzecişiopt de zile fetele începând cu varsta de  doisprezece-treisprezece ani, cam de când încep a le creşte sânii, au ciclu menstrual şi sângereaza câteva zile?
- Chiar?...Ptu! Ce scârbos!
 - Mai ştii că aşa cum se înfierbântă bărbaţii de plăcere o fac şi femeile uneori, printr-o stare numită orgasm? Asta a făcut Vetuţa!
 - Şi n-am omorât-o?
 - Fugi de-aici că nu moare nimeni din asta! Doar de plăcere!
 - Bă da de unde ştii tu toate astea?
 - Din cărţi, dar am şi surori care ori cât s-ar ascunde tot mai scapă câte ceva. Fetele sunt pregătite de părinţi în acest sens ca să nu se sperie precum un bou ca tine. Dute de vezi ce face Vetuţa!
 Dar între timp Vetuţa reapare în curte cu ochi strălucitori şi privind dragăstos şi complice la Dorin care
era năuc de informaţii dar şi de frumuseţea fetei. Se gândea că-n iureşul evenimentelor nici n-a avut timp s-o vadă, şi-i părea rău.
  Sincer să fiu n-am divulgat niciodată nimănui acest secret, doar Vetuţei îi mai băteam apropouri complicitare aşa cum fac băieţii, dar cred că ea era prea îndragostită de Dorin. Apoi a venit şfârşitul gimnaziului şi nu ţin minte să mă mai fi întâlnit vreodată cu ei. De Vetuţa n-am mai auzit niciodată nimic asta şi datorită faptului că nu sunt curios din fire. De Dorin am auzit că s-a căsătorit cu o altă fată de care s-a despărţit apoi, rămânând în urma lui o fetiţă. Exprimarea să nu vi se pară neavenită, dat fiind faptul că Dorin a părăsit de mult această lume...fapt care m-a determinat şi pe mine să desecretizez această poveste.
  Singurul lucru pe care trebuie să-l mai spun e că am renunţat în cursul povestirii mele atât la numele
adevărat al personajelor, exceptând pe cele ale bunicilor mei- fie-le spre pomenire- cât şi la "dulcele grai moldovenesc" care consider că dacă nu -l poţi auzi pe viu e o profanare a-l schimonosi.

 
stia ca acesta se scoala cu noaptea in cap...ca la patru e in picioare, isi incalata opincile, isi trage fota si
si le cearta si le-mpaca.