DIALOGURI ÎN LIVADĂ

Rămas, singur, acasă, Doruleţ, de teamă să nu se plictisească, a ieșit în livadă, să poată schimba o vorbă cu florile, copacii și celelalte viețuitoare din grădină.
          S-a așezat pe băncuța aflată sub coroana unui măr cu ramurile doldora de fructe rumene, aurii. Privea gânditor, ca un filozof, prin ochelarii fumurii, răsăritul soarelui de pe colină.
          Aflase de la bunicul ce înseamnă dialogul. Este un cuvânt antic. Încă din vremurile acelea de demult, când oamenii voiau să se înțeleagă între ei sau să dezlege cine știe ce mistere, se vedeau nevoiți să sporovăiască între ei, adică să dialogheze  - cum ne explică dicționarul.
          Doruleţ mai știa că nu numai oamenii discută între ei, ci și celelalte ființe, păsări, arbori, florile, ba chiar și jucăriile. Niciodată Doruleţ nu s-a dat în lături să dialogheze cu oricare dintre făpturile acestea, că era de felul lui, bun la suflet, prietenos din fire, înţelegându-le, ca nimeni altul, graiul, grijile și visele.

          Toate neamurile de păsări, plante, arbori și viețuitoare ale pământului îl considerau prietenul lor. Ori de câte ori apărea, se strângeau ciotcă în jurul lui, dornice să-i spună ceva, sau să afle și să învețe de la el ceva folositor.
          - Iată-mă, am venit, cum ne-a fost vorba! i se adresă puiul de Urs lui Doruleţ care-și ascuțea, de zor, creioanele colorate să le deseneze fiecăruia chipul pe coala albă de hârtie.
         - Pe unde ai umblat, moș Martine? Că nu prea te-am văzut în ultima vreme!
         - Asta, așa-i! Toată iarna  am stat ascuns în bârlog, ghemuit în frunziș, să pot asculta dincotro vine, în pădure, tiptil, tiptil, Primăvara.
         - Ha, ha, ha, râse veselă o Coțofană nurlie și jucăușă. După câte văd nene Martine ai cam surzit de o ureche stând toată iarna în bârlog. N-ai auzit? Primăvara de cum a venit,  a și plecat. Să-i facă loc verii, să-și coacă pe vrej fragii și murele!
         - Pieri din fața ochilor mei, pârâcioaso! - s-a răstit moș Martin bosumflat, fugind pe cărarea ce duce la stupina din vale.
         - Dacă dialogăm, ar fi bine să nu ne certăm. Să fim politicoși, numai așa putem da dovadă că suntem bine crescuți și nu ne-am uitat bunele maniere, învățate acasă! - li se adresă împăciuitor băiatul.
    - Eu, anul acesta, voi merge, împreună cu părinții, să-mi petrec vacanța la mare! răsună glasul cristalin al unui pui de Căprioară cu o pată albă în frunte.
          - Cine a mai văzut Căprioară, să meargă la mare, că doar marea nu-i izvorul din pădure! se repezi, ghemuit în iarbă, un arici zburlindu-și țepii ascuțiți.            
          - Dacă vreți să știți, eu am văzut! se răsti Nelu Porumbel, abia atunci ieșit din columbar,  legănându-se pe-o creangă de alun. Când mi-am scăldat penele în mare am sărit de pe umerii unei Căprioare maronii purtând o pălăriuță albă pe frunte.
           La auzul vorbelor acestea, Ariciul se posomorî atât de tare, încât ai fi zis că este gata să-l tragă în țeapă pe Nelu Porumbelu care îndrăznise, cu neobrăzare, să-l contrazică.
          - Îh, ih! se  auzi icnind ariciul care s-a prefăcut în iarbă ghem. Și-a închis ochii, să se poată gândi la altceva care să-i alunge supărarea.
          Ceilalți din jur, nu l-au băgat în seamă, lăsându-l să viseze în legea lui, așa cum o poate face un arici năzuros și mofturos ca el.
Din înalt, soarele, ascultându-i, se bucura scuturându-și peste ei, genele purpurii, de lumină.
          - Voi știți, ce-aș vrea să-mi crească-n ramuri?! - se băgă în vorbă un pui de brad, plantat de Doruleţ în primăvara trecută, aproape de columbar.
          - Ce-ai vrea, voinicule? - sări de la locul lui un Pițigoi cu penele muiate în purpura curcubeului.
          - Pe fiecare crenguță, aș vrea să-mi crească steluțe roșii, galbene, portocalii, să întâmpin cum se cuvine, la ferestrele caselor, sărbătorile Crăciunului, să pot asculta din pridvor, colindele urătorilor!
          Pe Doruleţ îl emoționă atât de mult cuvintele puiului de brad, încât de bucurie i-a îmbrățișat ramurile tinere. I s-a părut că miroase a pâine și a rășină, așa, ca palmele bunicului, când i se aşează pe genunchi, să-l mângâie pe creștet.
    - Deasupra, aș vrea, să-mi crească un curcubeu înalt cât cerul, să le luminez drumeților cărările ce duc spre casă…
          - Și altceva, ce ai mai vrea?
          - O carte uriașă de poveşti, scrisă de copii, pentru jucării pe frunze și petale de flori!...
          - Și poveștile adunate în cartea aceasta, cine să le citească seara, copiilor?  
          - Făt - Frumos și Alba ca Zăpada, să le poată asculta și bunicul, să adoarmă și el o dată cu noi înainte de a se sfârși firul poveștilor!
          La auzul acestor vorbe năstrușnice în livadă, se stârni un hohot de râs de ai fi zis că te afli la nunta Prințesei Sânziana în palatul de cleștar al Împăratului Roșu. Și pentru că se făcuse tare târziu au fost nevoiți să se despartă în grabă, ducându-se fiecare, pe la casele lor, cu gândul să revină cu alte vești și poveşti adunate din lume!...