Dihania

Se spune că atunci când vrei să cunoşti pe cineva, priveşte-i ochii.
Acum câţiva ani, într-o noapte extrem de geroasă, aud pe scara blocului zgomote înfundate. Era trecut de miezul nopţii, iar blocul în care stau e foarte liniştit, eu ce mai fac gălăgie uneori şi ce mai bântui noaptea. Deschid să văd ce se întâmplă, în pantaloni scurţi şi tricou, gerul mă pocneşte direct la ţurloaie pentru că erau cel mult -10 grade pe hol, afară probabil -20. Pe palierul dintre etaje, ghemuit într-un colţ, un dulău imens, cenuşiu ca furtuna şi flocos, te cam lua cu fiori. Pe trepte, un pic mai jos, un vecin îl pocnea cu mătura în cap şi-l injura printre dinţi, încercând să-l determine să plece.
Ce vrei să-i faci, vecine? Întreb, ca omul care le-a cam văzut pe toate în viaţă şi nu prea se mai miră de nimic.
Cum ce vreau să fac? Vreau să-l dau afară, că trebuie să vină nevastă-mea de la serviciu şi-i e frică.

Păi, tu stai mai jos, vecine, asta una. A doua e că preferă să-l baţi până mâine decât să iasă, ştie că afară e moartea. Plus că ai putea încerca să-l mâni de sus în jos, nu de jos în sus, ieşirea fiind jos. Ce zici de ideea mea?
Ăsta rămâne cu mătura în aer, şocat de descoperire, se scărpină în cap şi zice:
Şi cum trec pe lângă el? Dacă mă muşcă?
Nu te muşcă, zic, dacă nu te-a muşcat până acum nu te mai muşca.
În timpul ăsta potaia se înghesuia în colţul ăla, de zici că voia să intre într-o gaură, şi-şi arcuia spinarea încercând să-şi expună cât mai puţin organele vitale. Cobor şi eu pe palierul dintre etaje, cu gândul să conving personajul să lase câinele în pace. N-apuc să mai fac un pas, că potaia se descolăceşte şi ţâşti, spre mine. M-a fulgerat gândul că gata, ăsta îl bate şi prostănacul mă muşcă pe mine, dar de unde, s-a strecurat printre picioarele mele şi s-a dus direct în colţul opus, unde s-a băgat pe după un ghiveci de flori din care creştea un singur băţ verde şi anemic, cu câteva frunzuliţe. Se ascundea. După planta aia, ditamai dihania: „Nu mă vedeţi, nu mă vedeţi!”, de m-a bufnit şi râsul. Vecinul dă să vină după el cu strigăte de luptă:
Ahaha..., numai că deja îngheţasem şi începusem să-mi pierd răbdarea, ca urmare îi şoptesc calm, fără inflexiuni, dar limpede, să mă audă:
Dacă îmi rupi floarea, zbori pe fereastră în secunda doi. Şi acum valea că mi-ai încălcat teritoriul şi mi-e somn.
Nu era floarea mea, am zis şi eu aşa, dar a avut efectul scontat. Ori că tonul vocii, ori că moaca mea de recuperator, cert e că vecinul s-a retras strategic, mut şi cu spatele la sensul de mers.
Două zile a stat potaia în holul blocului, pe după floarea aia. Dimineaţa, când am plecat eu la serviciu, amărâtul molfăia la un coltuc de pâine şi în colţul celălalt apăruse un castronel cu apă, semn că umanitatea nu murise la noi pe scară iar Barbosu’ îşi făcea lucrarea cu mâna vreunei doamne pentru care mila fusese mai puternică decât teama.
Un căţel cuminte, când a stat viscolul şi-a văzut de drum, fără să lase nicio urmă, ca orice animal care ştie că nu-i pe tarlaua lui. Floarea salvatoare era şi ea neatinsă, un fir prăpădit, cum e şi în ziua de azi.
Se spune că atunci când vrei să cunoşti pe cineva, priveşte-i ochii. Sau şi mai bine, priveşte-i florile, copiii, animalele de casă, cărţile şi tot ce-l mai întregeşte pe el ca om.
.     Şi atunci vei ştii.