EXCURSIE LA MARE

În pădurea de lângă satul Ponoarele, Doruleţ s-a împrietenit cu o veveriță care își avea locuința în scorbura unui stejar rămuros căptușită cu mușchi violeți și frunze uscate. Suratele din pădure, căprioarele, privighetorile și chiar cerbii o alintau Riţa-Domnița!
          În fiecare dimineață o chemau să meargă împreună la izvorul din vale să se ospăteze din talgere de scoici sidefii. Mâncau alune, merișoare, porumbe, măceș și beau roua adunată de flori din cupe cristaline de ghindă.
          Riţa-Domnița, era considerată de Doruleţ o zână frumoasă, subțire, cu ochi albaștri ca brândușa, cu plete de foc lungi până în pământ.   
          Într-o dimineață însă n-a mai ieșit din locuință să meargă la izvor unde era așteptată de prieteni pentru obișnuitul ospăț.
          - Oare ce i s-o fi întâmplat Domniței? s-a întrebat uimit un pui de căprioară… Să fi pățit oare ceva?

          - Chiar așa! - se băgă în vorbă o privighetoare.
    Și toți au început să o strige nemaiavând chef de ospăț fără prietena lor.
          - Riţa-Domnița, Riţa-Domnița! Au răsunat glasurile lor până în străfundul pădurii mlădiindu-se ca o muzică a sferelor.
          Riţa-Domnița a venit târziu, odată cu Doruleţ. La izvor nu mai era nimeni. Nici căprioare, cerbi și nici privighetori sau alte păsări, decât un pui de caradaşcă pe o frunză de brusture, privindu-și chipul în oglinda strălucitoare de mărgean. Spre asfințit, dincolo de creasta pădurii, se furișau licurici de jar de sub spuză.
          - De unde ți se trage tristețea, dulce Domniță? - sparse tăcerea de piatră băiatul, întreruptă doar de clipocitul apei.
          - Nu-mi găsesc liniștea, Doruleţ. Îmi vine rău, uite, chiar de aici! Și-i arătă pieptul. Vreau să merg la mare!
          Riţa-Domnița nu văzuse niciodată marea.
          - Degeaba te agiți și te frămânți atâta, Domniță, se băgă în vorbă puiul de caradaşcă. Nici eu n-am văzut marea la care nici nu îndrăznesc să visez. Ce-ți trebuie să vezi marea? Uită-te la tine cât de înaltă și frumoasă ești! Cât de făloși sunt pinii! Ascultă cum cântă ciocârliile și privighetorile. Privește galopul maiestos al căprioarelor și cerbilor care vin la izvor să te întâlnească. Toți îți sunt prieteni. Te cunosc şi te iubesc. Iar Doruleţ, în fiecare dimineață te învață să privești răsăritul soarelui pe colină!  
          Dar Riţa-Domnița, pe zi ce trecea se întrista tot mai tare.
          - Vreau la mare! i s-a plâns într-o zi unei Privighetori.
          - Dar cum e marea? întrebă Privighetoarea.
          - E albastră și mare. Pe spinarea ei plutesc vapoare cu catarge înalte până la cer. Dar eu n-am  văzut-o de aproape, Mărită Prințesă Privighetoare!
          Și, într-o dimineață, atât Doruleţ, cât și Riţa-Domnița au plecat împreună la mare. La plecare,   Riţa-Domnița își împodobise rochița roșie cu o floare de colț iar într-o lăbuță ducea un coșuleț plin cu alune. Băiatul îi împrumutase ochelarii lui de soare. Mai întâi au străbătut cărarea din dumbravă și păsările le cântau deasupra, însoţindu-i până la ieșirea din sat. Iarba împleticită de licurici și de greieri le săruta tălpile, udă de rouă.
          În cele din urmă, ieșind din sat, au dat peste o altă dumbravă și o altă pădure, la fel de verde și fremătătoare. Ajunși pe o colină, au dat  de o livadă învecinându-se cu un râu.
          - Ehei! a strigat Riţa-Domnița.
          - Ehei-ehei! i-a răspuns la rândul lui Doruleţ, ridicându-și pălăria cu boruri largi din pai de orez. Și s-au rostogolit ca pe un tobogan de iarbă și mușchi până la malul râului.
          - De ce strigați așa? i-a întrebat un Pelican scuturându-și aripile spre văzduh pregătite de zbor.
          - Trebuie să trecem pe partea cealaltă a râului - i-au spus în cor cei doi și Pelicanul s-a oferit bucuros trecându-i pe rând pe celălalt mal.
          - Îți mulțumesc, Pelicanule, i-a spus băiatul, apreciindu-i cum se cuvine bunătatea, ești un barcagiu tare de treabă!
          - Și eu îți mulțumesc, Mărite Pelicane! Nu s-a lăsat mai prejos Riţa-Domnița. E departe marea de aici?
          - Se află acolo, hăt departe, în zare, mai aveți de străbătut câteva leghe de-ale mele în zbor! le răspunde Pelicanul. Eu abia m-am întors de acolo. Mi-am învățat puii să înoate în mare.
          - Învoiește-te, Pelicanule, să ne înveți și pe noi, după câte putem constata nu ești un Pelican oarecare!
    Auzindu-i vorbele Riţei-Domniţei, se înduioșă atât de mult încât nu a putut să-i refuze propunerea. Le făcu semn să urce pe umerii lui după care își întinse aripile mari înălţându-se în văzduh.  I-a purtat ca într-o luntre albă până la mare.
           De sus se auzeau cum, în dumbravă, greierii țârâiau printre firele ierbii, cârduri de libelule sunau din aripioarele lor de sticlă, iar din cer printre nori cânta o ciocârlie…
          - Iu-hu-hu, iu-hu-huu! a început să strige de bucurie băiatul, fluturându-și pălărioara către oamenii de pe pământ care se vedeau ca niște pitici de mărimea furnicilor.
          - O li-la, o li-la, le-a răspuns din livezi și grădini, pământenii. Cerul se legăna pe vârfuri mlădioase de sânger, iar după un vârf de smicea dintr-o rază de soare pe pământ se putea zări marea cu marginile muiate în purpură și azur.


          O lebădă care tocmai atunci trecea în zbor către lacul cu nuferi din apropiere, le-a făcut semne să coboare acolo. Pelicanul, după ce s-a rotit de câteva ori, deasupra a coborât lin, ca o corabie albă poposită la mal.
          - Bună ziua, Mare! Regină a stelelor și a corăbiilor.
          - Bună să-ți fie inima, Mărită Domniță a pădurilor de aluni și prea cinstitule Crai! Mă bucur nespus să am în împărăția mea asemenea oaspeți de vază îi întâmpină Marea, trimiţându-le pe țărm câteva valuri strălucitoare și înalte cât casa pufnind prelung și trăgându-se înapoi lepădându-și în nisip șiraguri de stele roșii, perle desprinse din scoici.
           Atât Veverița cât și Pelicanul au făcut câțiva pași către Mare, împingându-i cu umerii valurile înapoi, acestea spărgându-se în larg în mii de șuvoaie și curcubeie strălucitoare. Doruleţ dintr-un salt ajuns în spatele Pelicanului plutea săltat de valuri ca într-o arcă fermecată.
          - Așa-i că-ți place să te joci cu noi, iubită Mare? au întrebat-o pe rând Veverița, Pelicanul și Doruleţ.
          - Te cred și eu! Nu oricând mă pot bucura de asemenea oaspeți. Și Marea își trimise pufnind zgomotoasă, alte și alte valuri spre mal, lepădându-și în nisip mereu alte odăjdii de preț aduse din adâncuri pe țărm.
          O zi întreagă s-au jucat cei trei prieteni cu Marea, până când au adormit pe un pat de cetini de lângă o stâncă sub pletele unei sălcii. Prin vis, Veveriței făcându-i-se dor de pădure i-a cerut Mării să se mute cu ea acasă în locul râului din pădure. Pelicanul i-a cerut să se preschimbe în Deltă în împărăția de stuh și de păsări, aproape de gurile Dunării. Doruleţ i-a cerut Mării să-i dăruiască o herghelie de căluți și o stea de mare să-i lumineze odaia de acasă.
          Când s-au trezit au auzit ciocârliile și privighetorile cântând în pădure. Cârduri de cerbi și căprioare alergau la izvor să poată lua parte la banchetul dat în cinstea florii de colț!...