POVESTE DE NECREZUT

Se împlinise de Sfânta Mare un an de când puiul de Căprioară se străduia să adune licuricii în pumni. Îi aduna mai ales dimineața, risipiți în boabele de rouă. Sau în amurg, de pe petalele florilor din grădini. Se furișa apoi prin pădure până la vizuina Ursulețului. Acesta, fiind plecat de acasă, îi agăța licuricii de pereții vizuinii căptușiți cu mușchi violeți să aibă noaptea lumină și să nu mai huzurească iarna în bârlog, sugându-și lăbuțele când îi flămând!
          O Veveriță cățărată într-un alun, admirând inițiativa puiului de Căprioară se hotărî  să-i vină în ajutor. De sus, din cer, i-a făcut cu mâna Steaua Polară. A râs cu hohote de raze sprințare:
         - Stea Polară, Stea Polară, dă-mi lumina ta sprințară! Să-ți fac cuib în inimioară!.. Steaua Polară auzind chemarea Veveriței i-a trimis un mănunchi de raze subțiri și argintii. Veverița le-a cules ca pe-un sceptru de Domniță mirosind a lămâiță.

          - Mulțumesc, dumitale, mărită Domniță!
     Steaua Polară a pierit apoi într-un hohot prelung de lumină până spre zori când în pădure, marginile cerului prinseră a se rumeni!
          Veverița, sărind din copac în copac, a ajuns până la vizuina puiului de Ursuleț unde i-a agățat mănunchiul razelor Stelei Polare în stâlpii din cerdac, să-i poată face lumina şi mai mare, când se va  întoarce  spre seară Ursulețul acasă.
          - Ce s-ar face puiul de Ursuleț fără noi! i-a spus într-o seară puiul de Căprioară, Veveriței.
         - N-ar mai ieși ziua din bârlog crezând că e tot noapte! i-a răspuns Veverița.
         - Dacă-i pe-așa, hai să-i luminăm toate cărările cu licurici și raze de stele!
         - Haide, hai! Toți copacii să-i poleim cu albe smicele, cu policandre verzi de spiriduși și gâze zglobii. În ramuri să cânte stoluri de scatii stacojii, pițigoi și rândunele nurlii. Să aducem cerul albastru din zăvoi mai aproape de gârla de lângă casa noastră cu maluri de ambrozie și ierbi cu fire subțiri de mătase!
          La întoarcere spre casă, puiul de Ursuleț, sătul de miere și zmeură culese de prin poienile pe unde a umblat, nu se putea dumiri de unde năvălise în pădure atâta lumină!
          - O fi tot zi? Se întrebă mirat Ursulețul mai ales că lui i se făcuse somn, iar noaptea uitase să mai vină.
    Toropit de oboseală, vrând nevrând, împins parcă de-o mână nevăzută, a fost nevoit să se întoarcă în vizuină să doarmă și să viseze după chef. Ce dacă afară e zi!? Și-a zis resemnat Ursulețul. Habar nu avea de isprăvile puiului de

Căprioară și a Veveriței. Aceștia, reușiseră, să izgonească, pentru totdeauna, noaptea din pădure!
          Acum, când Ursulețul iese din bârlog, să se poată dumiri mai bine strigă cu palmele pâlnie la gură, să-l audă toată suflarea pădurii:
-E zi, sau e noapte!? Mie mi s-a făcut o foame nebună de lup și dor de hoinăreală! Mor, mor, mor!...
          E dimineață moș Martine! Cum de n-ai ghicit!? Te așteaptă prisaca din livadă! Acolo, pe dâmbul de sub norii mătăhăloși! Îi răspund puiul de Căprioară și Veverița râzând în hohote cu glasuri pițigăiate.
          - Știam eu că așa trebuie să fie! Mormăi Ursulețul zbughindu-o voinicește sprijinit în obișnuitul său toiag din corn înfrunzit, pe cărăruia ce duce la stupina din deal.
          - Mergi cu bine Ursuleţule! De data asta poate, îți vei aminti și de noi, să ne aduci la cină măcar un fagure de miere sau un pumn de fragi și mure!
          - Așa am să fac! Îmi voi ține promisiunea! Sunt atât de bucuros, cum nici nu vă puteți închipui că în vizuina mea și în pădure am atâta lumină! Mă simțeam dator să-i mulțumesc cuiva așa că mulțumirile vi le adresez vouă!
          Soarele roșu la față auzindu-i vorbele Ursulețului își râse cu înțeles,  moșnegește în barbă pentru că aflase cui i se datorează această minunată poveste!...