Fragmente din romanul autobiografic "De ce eu?"

În câteva secunde, doamna cu băiețelul de vreo patru anișori care ocupau locurile de lângă mine, mă apostrofează într-un dialect din sudul Italiei, care sună a sicilian.
        - De ce închideți, doamnă, hubloul?
        - Pentru că vreau să dorm, i-am răspuns deranjată.
        - Lasă că aveți timp să dormiți acasă. Acum, băiatul meu vrea să admire priveliștea. Este a doua oară când zboară cu avionul, i-a plăcut și când am venit în România
         - Știți, nu prea pot să văd afară, îmi face rău.
         - De ce nu v-ați luat biletul cu loc pe interior?
         - Biletele mi le-a luat fata mea, ea s-a ocupat și de "chek-in".
         - Dacă vreți, când avem voie să ne ridicăm, facem un schimb de locuri. Dar până atunci, vă rog să lăsați hubloul deschis!

          - Mami, mami, uite ce sus suntem! se bucură copilul de lângă mine.
          Dezarmată în fața acestui copil entuziasmat, nu-mi rămânea decât să am puterea să rezist până ne puteam schimba locurile. De câte ori acest băiețel  se apleca peste mine și cu degetul atâta către geam, rămâneam precum o lumină cu privirea țintă în față. De-aș fi dormit, măcar! Dar doză mică de "droguri" administrată prima la urcarea în avion, gândurile la ceea ce mă aștepta acasă și agitația copilului, opreau drumul moșului Ană să-mi ajungă pe la gene. Știți acel moment când ceva îți atrage atenția iar tu, în mod necontrolat, privești într-acolo? Asta s-a întâmplat cu mine.
           - Uită-te, mami! Așa-i că suntem deasupra norilor? Așa a fost și data trecută, a urlat copilul de lângă mine ajungând cu tot trupul peste picioarele mele.
           - Da, iubire, suntem deasupra norilor. E frumos, nu? i-a răspuns mămica lui, apropiindu-se și ea de geam, de pe locul C.
          - O să-i povestesc lui tati și la toți prietenii mei că eu, dacă voiam, puteam scutură norii și le trimiteam ploaie. Că tot ziceți voi că nu plouă de mult, a continuat ăla mic.
         M-am trezit cu ochii pe geam privind norii și râzând în hohote. Nu-mi venea să cred ce efect putea avea gluma inocentă a unui copil, cum te obligă la un zâmbet și la depășirea unui obstacol mintal. Am rămas cu privirea pierdută la priveliștea de afară, cu gândurile plutind deasupra acelor nori și cu un zâmbet imprimat pe față și în suflet. M-a trezit la realitate vocea doamnei cu accent sicilian de pe locul C, mama acelei minunății de copil brunet, cu părul cârlionțat și ochii mari.
          - Doamnă, acum putem să ne ridicăm. Vreți să facem schimb de locuri?
          - Nu, prefer să rămân pe locul meu. Sunt ok, i-am răspuns cu un surâs, mângâind obrajii copilului.
          Nimeni din acel avion nu și-ar fi putut imagina ce magie făcuse acel copil cu mine, câtă putere îmi dăduse. Mi-au trebuit șase ani să îndrăznesc, adevărat, un pic forțată l, să urc într-un avion. Am avut nevoie de exuberanța și inocența unui copil să pot privi norii de deasupra lor. E atât de simplu și natural, de jos, de pe pământ l, să ridici ochii spre cer și să privești norii, să te imaginezi deasupra lor. De ce pentru mine părea imposibil acum, ajunsă acolo sus, să îndrăznesc să-i privesc, să mă bucur de acea imagine spectaculoasă pe care natura și Dumnezeu ni le dăruiesc? Dar tu ești puternică, fată! Poți și asta, îmi spuneam.

     (Fragment din romanul autobiografic "De ce eu? - Camelia Baciu)


           Actrița din afara scenei

Ascult tăcerea surdă, ce mă cuprinde-ncet.
Un strigăt dinăuntru îmi bubuie în piept.
Tristețea mă-mpresoară, mă mistuie sălbatic.
Mă simt eroul piesei dintr-un decor dramatic.

Voiam să fiu actriță, de comedie, poate.
Un personaj hilar, ce zâmbet vrea să poarte.
Dar planul de scenariu mi-a dat un rol divers -
De o paiață tristă pierdută-n univers.

Îmbrățișez cu gândul o inimă pustie,
Închisă, ferecată, ce nu vrea că să știe
Că cineva, departe, în neputința sa,
Încearcă-n disperare, un ajutor să-i dea.

Ciocnesc timid la poartă, am fruntea aplecată,
Dar în zadar mă chinui, rămâne încuiată.
Mă târâit, rup genunchii și coatele mă dor,
Cu toată disperarea chem forța-n ajutor.

Cu pumnii strânși m-apropiu de poartă și lovesc.
Am mintea tulburată, nu pot să mai gândesc.
Aș vrea să sparg, să intru, să văd realitatea,
Căci dincolo de poartă, există libertatea.

Bat zile-întregi de-a rândul, dar totul în zadar.
Poarta rămâne-nchisă, rămân un solitar.
Mă-ntorc pe scenă goală, văd sala-ntunecoasă.
Actrița figurantă ia drumul către casă.

     (Din romanul autobiografic "De ce eu? - Camelia Baciu)




        ...în fiecare dintre noi conștientizarea puterii interioare poate insemna libertate mintală, stăpânire de sine, curaj în decizii, îndepărtarea fricii de durere, fără atacuri de panică și un pas înainte în viață, oricât ne-ar fi de greu...principalul dușman al nostru suntem noi înșine... Îngerii există, sunt printre noi. Trebuie doar să le acceptăm prezența și ajutorul.

        (Fragment din romanul autobiografic "De ce eu?" - Camelia Baciu)




        De ce eu? O intrebare care nu-mi dă pace nici în prezent.
        De ce a trebuit să trec prin iad ca să aflu esența vieții?
        Probabil că mulți dintre voi, atunci când destinul vă este potrivnic, vă puneți aceeași întrebare - de ce eu? Răspunsul îl veți găsi în faptele și în mintea voastră, dar mai ales în suflet, cel care rămâne un mister până la Marea Trecere.
         "Carpe diem!"

    (Fragment din romanul autobiografic "De ce eu" - Camelia Baciu)