GIUVAERUL DIN PALMĂ

          În ziua aceea, Victor se afla pe malul Bistriței. Venise la pescuit împreună cu prietenul lui, Andrei. Un băiețel cu trup înalt și subțire ca trestia. Avea fața plină de pistrui mici și maronii de parcă mâna unui pictor poznaș îi aruncase cu penelul, acolo. Era bun la suflet, prietenos și vesel din fire ca și Victor de-ai fi zis că sunt frați gemeni.
          Ziua aceea pentru cei doi pescari amatori se dovedi, a fi destul de norocoasă. După câteva ceasuri bune de pescuit la undiță, se întorceau acasă, ducând în sacoșe câteva kilograme de păstrăvi argintii și crapi dolofani, pe care îi simțeau încă zbătându-se în spate.
          După ce au urcat voinicește poteca, ce duce spre sat, de unde puteau vedea ițindu-se casele cățărate pe dealuri, s-au oprit la umbra unei tufe de măceș să-și mai admire o dată  crăpuștenii și păstrăvii, înainte de a-i servi la cină. În apropiere auzi un oftat îndurerat, venit parcă de undeva din adânc.

          - Cine poate fi? L-a întrebat Victor pe prietenul lui Andrei.
          - Știu și eu? O fi fost Vântul! Sau poate vreun crăpuștean sau păstrăv rănit de undițele noaste!
          - Suntem noi! Soldații de plumb! - Au auzit glasuri bărbătești lângă ei.
          Când au privit mai atent în iarbă, lângă tulpinile de măceș au văzut doi soldați de plumb! Unul dintre ei avea lipsă brațul stâng. Îi flutura în vânt mâneca vestonului cachiu. Celălalt, ceva mai înalt decât primul, își sprijinea ciotul piciorului drept într-o cârjă cioplită din lemn de dud.
          - Ce-i cu voi, domnilor camarazi dacă îmi îngăduiți, să mă adresez astfel?  Îndrăzni să întrebe sfielnic Victor, înălțându-și mâna dreaptă la chipiu, ca și când le-ar fi dat onorul!
          Andrei făcu același gest ostășesc ca și prietenul lui.
          - De unde veniți și încotro mergeți, domniile voastre?
          - Ne întoarcem din …iad! Am fost trimiși acolo, departe de țară, să apărăm liniștea oamenilor și a copiilor loviți de groaza războiului nemilos! A răspuns soldatul care-și sprijinea piciorul în cârja de lemn.
          - Ne îndreptăm către casă. Locuim în satul vecin! Îl completă cel de al doilea soldat pe primul.
          - După câte constat, sunteți destul de obosiți și flămânzi, de drumul lung pe care l-ați străbătut! Vă poftesc la mine acasă, să zăboviți peste noapte. Bunicul Teodor o să se bucure, să găzduiască asemenea musafiri! Și el a fost în război. S-a luptat cu dușmanii în munții Tatra, dincolo de hotarele noastre! Sunt sigur că o să aveți ce să vă povestiți la o dușcă de vin cu aromă de fragă și căpșunică!
          Cei doi soldați au primit cu bucurie, invitația băiatului.
          Când am ajuns, bunicul ne aștepta în poartă. Semăna cu un general care-și întâmpină ostașii întorși victorioși acasă.
          Ne-a ieșit înainte cu chipul blând și luminos, salutând ostășește, așa cum  o făcusem și noi în fața celor doi soldați eroi.
          Când am intrat în odaie, mama a rămas mirată. Nu se așteptase, să aibă asemenea neobișnuiți musafiri. M-a privit îndelung cu ochii ei mari și luminoși, de parcă ar fi vrut să mă întrebe:
          ,,Dragul mamei, știam eu că nu te puteai îndura să lași niște drumeți osteniți, fără să ne cinstească bătătura, așa cum ne este obiceiul din străbuni, întâmpinându-i cu pâine și sare!”
          După ce mama mi-a zâmbit, numai cum știe ea să zâmbească, când este mulțumită de faptele mele bune ciufulindu-mi cu palma chica, s-a adresat cu vocea ei blândă, s-o poată auzi și cei doi oaspeți, cu care bunicul stătea de vorbă, așa cum obișnuia când avea de-a face cu oameni veniți de pe alte meleaguri, să poată afla ce se mai întâmplă în lume.
          - Pentru că avem asemenea oaspeți de vază, v-am pregătit masa în sufragerie! Vă rog să poftiți!
          Sufrageria era considerată de mine și de bunicul, odaie domnească! Aici îmi  sărbătoream în fiecare an, ziua de naștere și tot aici își avea rezervat locul lui bradul de Crăciun împodobit cu ghirlande și făclii multicolore mai aproape de pridvor, de unde se putea vedea  livada şi grădina, iar jos în vale apele pârâului murmurând.
          Pereții odăii erau împodobiți cu scoarțe domnești. În colțul de răsărit trona chipul lui Isus  înconjurat de ucenicii săi la Cina cea de taină.
          Podeaua odăii era acoperită de o scoarță vârstată, pe care stătea încolăcit  aproape de sofa Mauți, un motan cu blana neagră ca pana corbului pictată cu alb, sfârâind leneș din fusul lui fără fir de lână.
          La ospăț, bunicul ne-a adus pe o tavă uriașă de porțelan crapi și păstrăvi rumeniți la proțap, stropiți cu mujdei de usturoi iar pe un fund rotund din lemn de nuc, a răsturnat din ceaun o mămăligă semănând cu Luna răsărită în fereastră, din care ieșeau aburi apetisanți.
          - Rogu-vă a-mi spune, bunilor camarazi, din ce regiment ați făcut parte, dacă nu vă este cu supărare? I-a întrebat bunicul într-un târziu pe cei doi musafiri.
          - Eu fac parte din regimentul ,,Vulturii!”  Se grăbi să răspundă soldatul invalid de Bratul stâng.
          - Eu, dragă domnule, fac parte din regimentul ,,Scorpionii” de a cărui vitejie s-a dus vestea de mult! A răspuns respectuos cel de al doilea soldat invalid de piciorul drept, netezindu-și barba nerasă de câteva zile cu palma bătucită de patul puștii.  
          - Îmi sunt cunoscute faptele de arme ale ostașilor celor două regimente. Printre ei mi-am făcut mai mulți prieteni. Așa cum vă am de astăzi și pe domniile voastre!
          Cina a durat mai mult ca de obicei. Pentru că din când în când, atât bunicul cât şi cei doi soldați își aminteau fiecare din ei o altă poveste, pe care mă încăpățânam cu tot dinadinsul, să le-o ascult, de-a fir - păr până la capăt.
          La un moment dat venindu-i rândul bunicului, să-și spună povestea ale cărei vorbe le sorbeam cu nesaț, la gestul făcut de el cu mâna dreaptă spre pădurea din zare, unde se ascunseseră de teama liniștei, umbrele nopții, crezând că în palmă, bunicul ține o halebardă înălțată spre cer, am sărit ca o zvârlugă de la locul meu și am strigat, cât m-au ținut puterile.
          - Ura, ura, ura! Am învins!...
          - Așa-i, dragul bunicului! Am învins, așa cum a învins și Măria Sa Ștefan cel Mare în luptele de la Podul Înalt și Rovine!
          Mama ca mama! Văzându-mi lumina din ochii mei, nu s-a putut stăpâni și mângâindu-mă pe creștet, mi-a zis sfioasă:
          - Dragul mamei, ai o inimă de viteaz! De aceea, mă rog, în fiecare zi, să crești mare și voinic! Să ai parte numai de dragoste!
          A doua zi, cum se cuvenea unei gazde binevoitoare, cum este bunicul pe oaspeți i-a condus până în satul vecin cu șareta trasă de doi armăsari albi  cu căpestre împodobite cu canaf roșu.
          Mi s-a părut că drumul pe care-l străbate bunicul, seamănă cu drumul străbătut de Făt-Frumos către țara Liniștei din poveștile copilăriei mele  de care acum simțeam cu tristețe, că mă despart puțin câte puțin!
          Cu fiecare an cu care creșteam, simțeam că devin mai bun și înțelept!...
          În dimineața aceea de mai, Victor privind pe fereastră, i s-a părut că soarele răsărit pe colină, seamănă cu un giuvaier fermecat ținut în palma bunicului mirosind a floare de măr și a pâine, mângâindu-i creștetul înfiorat de dragoste și iubire!...