Harapul (fragment)

Harapul! Un tânăr frumos ca prezență, înalt și puternic precum un pisc carpatic pe care poți citi în voie exercițiul rezistenței la intemperii, maleabil și ductil precum un bloc de huilă, negru de sus până jos și înfipt parcă, obscur, în adâncuri... își face în sfârșit intrarea în arenă. Înălțimea îi este exagerată de un coif ferm de culoare neagră, ornat cu ghirlande artizanale și mărgele din sticlă frumos colorate, care în lumina iernii , melanj al unui soare zgârcit cu albul abundent al zăpezii, capătă irizații magice. Magia sărbătorilor se iarnă!... Adevăr și poveste. Costumul Harapului este negru, tip combinezon, format prin croiala unui singur cupon de material mulat pe corpul atletic de tinerețe și vigoare, iar pentru a nu coborî standardul la alura unui coșar, mijlocul îi este încins cu o centură din piele asemănătoare cu cele ofițerești și ornată cu zurgălăi galbeni. De asemenea o curea din piele pe piept care face atingere cu diagonala acelorași ofițeri enumerați deja, ornată și ea cu clopoței de culoare galbenă florală, precum și două șiraguri de clopoței de aceeași culoare ținând loc de vipușcă pe laturile externe ale pantalonului, întregesc costumul alegoric. Acesta este totuși completat de opincile cu nujițele înfășurate pe glezne până la mijlocul lor peste colțunii din lână neagră, ca și de vopseaua neagră-cărbune de pe chip, mâini și toate porțiunile vizibile ale pielii. Toate dau măsura unui rol care trebuie neapărat interpretat magistral, cel puțin pe scena nu lipsită de pretenții, a publicului rural.

Căci spectatorii sunt nu numai din comuna Dragomirești cu cele douăsprezece sate componente, dar și invitații acestora din cine știe ce sate și regiuni, precum și persoane din stafurile județene, care au venit pentru a vedea și aprecia pe viu acest frumos și bărbătesc joc caracteristic locului și sărbătorii.
  Intrarea Harapului în partitura scenică este a unei vedete(!), pe care însă, publicul o vrea într-un joc de vendetă.
  Orchestra sau fanfara atacă melodia caracteristică jocului, care deși populară, are o complexitate deosebită: mai întâi un marș, sacadat, când Harapul intră în scenă  cu pași mici și ritmici agitând deasupra capului două săbii din lemn vopsite în negru, fără a le încrucișa. Mișcarea săbiilor este de dute-vino lăsând impresia unei scene protocolare, lipsită de agresivitate, prezentându-se în acest mod privitorilor personajul, cu răbdare și cu toate părțile corporale și dându-le astfel acestora răgaz să admire costumul, grația, dar și să comenteze; eventual să exclame...
 Treptat, muzica devine din ce în ce mai nuanțată: mai întâi un iureș asemănător sârbei, când Harapul joacă în vârful picioarelor, ducându-le iute, ritmic și elegant unul în spatele celuilalt, păstrând concomitent un perimetru cât mai mic de joc pentru a nu da impresia unui dezechilibbru. În același timp încrucișează armonic și săbiile deasupra capului. Acum melodia este într-un crescendo tumultos, timp în care Harapul sare peste una din săbii cu trupul aplecat pe spate cât mai aproape de pământ agitând în același timp zurgălăii și clopoțeii, într-un decor imaginativ de revoltă și agresivitate; în continuare face același exercițiu și peste cea de-adoua sabie. Jocul aduce întrucâtva cu cel al călușarilor din zona sudică a țării, iar pe alocuri cu cazaciocul, dar într-un registru absolut original. Durata unui astfel de exercițiu este de câteva minute bune... Apoi jocul se domolește revenind la scena încrucișării picioarelor către în spate, precum și la alte floricele coregrafice și figurative ce dau notă artistică talentului interpretativ individual. Treptat, treptat, muzica alunecă spre acompaniamentul altor interpreți „urâți” de frumoși ce sunt, ce-și vor juca scena programată și exersată.
 Gerul iernii, sau, poate strigătul sufletelor, îi face pe cei tineri să se strângă unul în altul furându-și inevitabile săruturi nevinovate, iar cei de vârstă medie să se strângă în torți și să-și apropie trupurile empatizând cu actorii. Doar moșnegii și băbuțele își trăiesc intens amintirile, boscorodindu-i pe copiii, mai mari sau mai mici, care dornici de a-și remarca prezența, întregesc tabloul unui eveniment viu și care se vrea memorabil...
 În unul din aceste tablouri, în unul din acei trecuți ani, mă aflam și eu...
 Cât eram de fericit!
 În timp ce priveam spectacolul, sora mea Lidia aflată în spatele meu, îmi strângea mijlocul mimând un dans, gerul îmi șfichiuia obrajii, iar prin albul iernii pestriț de lume, irizau fiorii dragostei mele timide pentru fata care știindu-se iubită, poza o figură indiferentă. Totul era culoare, inocență, fior nesfârșit, precum nesfârșită e amintirea ce bântuie prin tremurul cuvintelor pe coala aceasta de hârtie albă... ca iarna care a fost și ca cea pe care o simt din ce în ce mai aproape.