În numele Țarului (fragment)

Era hărmălae în gara din zona 12. Oamenii se adunau în cete uriașe și încercau să-și facă loc pe sub banderolele cu „Trecerea interzisă!”. Bastoanele soldaților răsunau pe spinările celor ce îndrăzneau să se apropie prea mult. Oamenii erau curioși, voiau să vadă, dar nu erau lăsați. Cei care se strecurau erau pedepsiți. Ceilalți strigau în gura mare, dar nu îndrăzneau să se mai apropie. De undeva se auzi un urlet și, rând pe rând, oamenii se dădeau la o parte, formând un cerc în jurul bătrânei prăbușite la pământ. Toți stăteau și priveau. O femeie ieși din mulțime și făcu doi pași spre bătrână, însă când îl văzu pe unul dintre plutonieri apropiindu-se de ei, se întoarse pe călcâie și încercă să se piardă cât mai repede prin ceilalți oameni.  Știau cu toții ce i-ar fi așteptat dacă nu și-ar fi văzut de treaba lor.
    ”Doamnă Wank!” Răsună o voce de undeva de lângă linia de cale ferată. Făcându-și loc cu coatele și înjurându-i pe cei care nu aveau niciun gând să se dea la o parte, apăru o tânără îmbrăcată în haine gri, ponosite de shakhter  și se așeză lângă bătrâne, pe peronul îmbâcsit de murdărie, atingându-i ușor trupul. ”Doamnă Wank, sunt eu, Miesje!”

    Bătrâna, însă, nu părea să o audă. Tânăra shakhter își lipi două degete de încheietura femeii. Le mișcă ușor, puțin mai sus, apoi ceva mai la stânga, vrând să-i găsească pulsul. Oamenii din jurul său începură să țipe și să alerge care încotro nimerea, sărind chiar și peste liniile de cale ferată, însă Miesje nu-i luă în seamă.
    ”Proklyataya suka !” un mârâit gurutal răsună în spatele său și, mai înainte ca Miesje să apuce să își întoarcă privirea, două perechi de brațe îi apucară trupul și tânăra fu aruncată în peretele din spatele său, un nor de praf ridicându-se în aer la contactul acesteia cu betonul.
    Urechile îi țiuiau și vederea îi era încețoșată. Miesje vru să se ridice în șezut însă capul o durea atât de tare încât știa că dacă ar mai fi făcut vreo mișcare bruscă ar fi leșinat. În jur oamenii începeau să se adune din nou ușor ușor. Miesje le auzea vocile pătrunzându-i în creier și provocându-i dureri și mai mari. Deodată se făcu liniște în mulțime și sunetul unor pași răsună pe pavaj. Cineva se oprise lângă ea, dar Miesje abia de-și putu ridica privirea. Prin vălul care îi împăienjenise ochii, tânăra zări uniforma verde de stofă cu trei trese pe umăr și medalii de onoare pe piept.
    Scăpă o înjurătură și dădu să se ridice pe coate, simțind cum sângele i se adună în gură. Își simțea trupul de parcă ar fi fost călcat de tanc. Ceea ce oricum ar fi fost o sentință mult mai blândă decât ce urma să i se întâmple. Căpitanul flueră la doi soldați să se apropie. Ajunși în dreptul său, acesta le dădu ordin să o ridice pe Miesje în picioare și să se asigure că avea să rămână conștientă. Miesje știa ce însemna asta. Văzuse ce pățeau soldaților dacă se întâmpla să ațipească la apeluri.
    — Numărul de identificare! ordonă căpitanul, pregătit să îl tasteze pe ecranul din mâna sa.
    Miesje sclipi de câteva ori și-și ridică privirea. Un surâs slab îi părăsi buzele când îl recunoscu pe bărbatul din fața sa. Cum ar fi putut să nu o facă. Familia lui Nicholai Michalek stătuse în casa de peste drum de ei înainte de Revoluție. Frații lui mai mari fuseseră prieteni buni cu fratele ei, Tyan, iar părinții lor deținuseră împreună o fabrică de lapte. Își petrecuseră aproape întreaga copilărie împreună. Dar băiatul cu părul lung și ochii verzi ce se temea de rațele din heleșteu dispăruse. Bărbatul din fața ei era un necunoscut la fel ca toți cei care avuseseră norocul să nu fie repartizați în zona 12 după alegeri. Hainele lui erau curate și apretate, nu murdare de funingine. Familia lui avea la masa de seară cele mai bune fructe și legume și nu-și făceau griji de norma pentru rații. Copiii care creșteau în afara zonei 12 mergeau la școală și ajungeau medici, profesori, ingineri. Nu intrau în mine de când învățau să meargă și până își dădeau ultima suflare.
    Miesje continua să îl privească. Peste ochiul drept avea un petic din piele, de sub care ieșea o cicatrice adâncă. Se întreba ce pățise. Orice ar fi fost, Miesje era convinsă că primise vreo medalie la schimbul ochiului pierdut. Celor ca el le plăceau să arunce în stânga și în dreapta cu medalii, de parcă ar fi fost panseluțe pe câmp. Nu conta dacă omorau un bebeluș sau violau o tânără neajutorată, cu toții primeau medalii. Ce importanță avea că în alte zone oamenii mureau de foame atâta timp cât de gâtul lor atârnau medalii ca talangele de vite.
    Un pumn o nimeri direct în stomac și Miesje se îndoi de spate. Tuși încercând să-și recapete respirația, însă oamenii lui Nicholai o înșfăcară de gât, ținând-o nemișcată. Pe chipul bărbatului nu se putea citi nimic. Orice urmă de umanitate fusese ștearsă în urmă cu zece ani când drumurile lor fuseseră separate definitiv.
    — Numărul de identificare! ceru Nicholai din nou, apăsând pe fiecare cuvânt rostit.
    —  Z13-980518001, rosti Miesje printre dinți, scuipând sângele din gură lângă bocancii proaspăt lustruiți ai căpitanului.
    Bărbatul tastă numărul și ecranul se lumină. Miesje știa că apăruse o poză cu fața ei din acea primăvară când fusese târâtă la Oficiu pentru „noi actualizări de date.” Era o formalitate anuală care îi făcea pe oameni să primească o zi liberă în plus pentru a-și cârpi hainele ponosite și a se spăla înainte de marea adunare din piața publică, unde de dimineața până seara oamenii stăteau la cozi infernale pentru a fi fotografiați și reintroduși în bazele de date ale guvernului. Ce nu știau ceilalți era că toată această șaradă nu era altceva decât o modalitate de verificare a forței de muncă necesară guvernului. Toți cei prea bătrâni ori prea bolnavi pentru a mai munci erau ridicați de agenții federali și scoși în afara zonei lor, dispărând pentru totdeauna.
    Ochiul lui Nicholai se plimba pe ecranul verde al dispozitivului. Miesje fusese controlată de atât de multe ori încât putea vedea parcă în fața ochilor fiecare cuvânt și setare a gadget-ului. Lângă pozele făcute din față și din profil era numele său întreg Mikhailovna Olya Grushanina. Nicholai nu dădea vreun semn că ar recunoaște-o nici măcar acum după ce avea în fața lui toate informațiile despre ea. Însă și dacă ar recunoaște-o, ce s-ar schimba? El s-ar întoarce la pahare de șampanie și cordon-bleu, iar ea ar continua să lucreze în mină, înumărând fiecare minut până când s-ar întoarce la patul ei de scânduri din dugheana familiei.
    Nicholai așeză dispozitivul în buzunarul interior al vestonului și, împreunându-și brațele la spate o privi pe Miesje din cap până în picioare. Ceva la atitudinea de gheață a căpitanului o făcu pe Miesje să înghită în sec și să vrea să se dea un pas în spate, însă soldații o țineau strâns ca pe o marionetă.
    — Ar trebui revizuită lipsa cunoștințelor de bază din zona asta! spuse Nicholai, părând să nu se adreseze cuiva anume. Este limpede că simpla citire a legilor afișate peste tot în acest district este o adevărată provocare pentru gornyaki . Dar asta se poate rezolva. După câte se pare, nu este prima dată când te abați de la legile scrise de nash tsar'.
    — Da zdravstvuyet tsar' Ivan!  aclamară cei doi soldați la unison, făcând-o pe Miesje să tresară.
    Ignorându-i, Nicholai făcu un pas în lateral, arătând cu vârful bocancului spre sângele uscat scuipat de Miesje și dând dezaprobator din cap.
    — Ție, Mikhailovna, par însă că nu îți lipsește tupeul. Acțiunile tale de astăzi vor avea consecințe și să nu te aștepti că vei mai scăpa la fel de ieftin ca până acum. De mâine familia ta va primi cu jumătate de rație mai puțin. Cu burțile goale poate vor învăța să respecte legea. Tu însă, nu vei avea parte de același tratament. Peste două zile vei fi repartizată în cartierul militar. Alături de ceilalți muncitori vei face bolțari și-i vei căra după ce se usucă până la șantier. De e afară vreme urâtă vei ajuta la crematoriu. Programul începe la răsărit și se termină la două ore după apus. Nu vei avea pauză de masă sau de odihnă iar deplasarea de la și până la dugheme depinde de cât de repede te miști. Dacă întârzii și un sfert de ceas dimineața vei fi biciuită. Dacă ești prinsă furând mâncare vei fi biciuită. Dacă un soldat vrea să ți-o tragă și tu refuzi, vei fi biciuită. Viața ta va fi atât de precară încât îți vei dori să te întorci în mină. Ah, și era să ui. (Nicholai ridică un deget). Dacă aflu că ai șoptit cuiva din afara cartierului militar ceva din ce se întâmplă acolo, îți voi omorî familia și te voi pune să privești. Cu astea fiind spuse, bine ai venit în Iad!