Jurnal Adevărat din China de azi: Acceptând neobiṣnuitul cel de toate zilele

Zidul chinezesc pe care îl puteau cǎlca ṣase cai de-a latul, nu mai exista decât în enciclopedii ṣi în amintirile lecṭiilor de istorie învǎṭate cu uimire de generaṭia noastrǎ.
Adevǎratul zid însǎ, acela al cǎrui pǎrinte a fost Confucius, da, nu vǎ miraṭi - adevaratul zid dǎinuitor în pofida timpurilor atât de mult adunate de la el încoace – este COMUNISMUL în care se complace ṣi scaldǎ o populaţie de 1,376,520,000 deloc neglijabilǎ care, într-o majoritate copleṣitoare devoreazǎ la zile de naştere, sorbindu-le cu zgomot, spaghetti lungi de un metru, provocând râsetele invitaṭilor; aceeaṣi populaṭie care asasineazǎ câini, pe care îi tranṣeazǎ ṣi vând evident gurmanzilor autohtoni în vazul tuturor, în pieṭe publice, lângǎ galantare cu peṣte sau cele în care vegetale plǎpânde îṣi fac loc spre mâinile cumpǎrǎtorilor.
Smogul industrial, dublat de praful omniprezent ṣi dǎunator, asigurat de stranii demolǎri care adaugǎ coline deloc neglijabile de cărămizi, mortare vechi ṣi fiare ieṣind ca strigǎte ascuṭite dintre ele, aduc în mod pictural ṣi fantomatic construcṭiile de 30-40 de etaje. Locatarii lor (deloc numeroṣi- poate 50 de familii într-un bloc de 400 de apartamente) ies la 5 dimineaṭa sǎ îṣi deznoade oasele în miṣcǎri pe care noi, europenii/vesticii le considerăm “admirabile” încercând sǎ le copiem. Ritmul lor, similar alergărilor de jumătate de oră din licee ṣi colegii, numără în limba deloc prietenoasǎ, paṣii apropiaţi de aceia consumatori de forţă din armată.

O armatǎ civilǎ care se instruieşte indiferent de vârste, pe o linie melodică plângând parcǎ, inconştient, strǎmoṣii omorâṭi nu doar în timpul revoluṭiei culturale sub conducerea Chairman-ului Mao la imaginea cǎruia se închinǎ ṣi astǎzi fiecare “bun chinez”, cu minuscule reţineri din partea unor familii tinere.
În square-uri, staţii de autobuz care se întind pe câṭiva zeci de metri, pe stradǎ sau în “college-uri”, se mişcă o lume femininǎ între 14 şi 60 de ani care se oferǎ flamândǎ ṣi cu benevolență bǎrbaṭilor strǎini sau chinezi cu pǎrul negru spre acoperirea anilor. Vor “con-ver-sai-shin” ṣi pentru a convinge, întind fâṣii de hârtie pe care este scris câte un număr de telefon, ca apoi sǎ te priveascǎ îngust (de eṣti femeie sau bǎrbat) pronunṭând concomitent “sex, sex”. Şi totul pentru asigurarea unei bucǎṭi de Tofu-urit mirositor la el acasă, pentru o pungă de cartofi ṣi, evident, pentru macaroane.
Momente împǎrṭite cu studenṭii unui Institut Tehnic Economic mi-au adus dezamǎgirea cǎ nu – nici acolo mǎcar - nu existǎ lumea pe care o aṣteptam sǎ se dezvăluie. Am sperat că voi reuṣi, printr-un chestionar simplu sǎ aduc la luminǎ fǎrâma de aur despre care mama mea, Prof. Elena GEORGESCU – CAZAN îmi povestea în adolescenṭǎ ca fiind parte din fiecare fiinṭǎ gânditoare.
Rǎspunsurile uniforme, monotone, fǎrǎ substanṭǎ:
“- De ce “College?”
- Pentru a mă căsători cu un străin cu care sǎ plec de aici.
- Cum îṭi imaginezi soṭul?
- Să fie bǎtrân ṣi sǎ aibǎ bani.
- Dacǎ aṭi avea (mai) mulţi bani cum i-aṭi folosi?
-Să ne cumpǎrǎm mai mulţi pantofi cu toc înalt, umbreluţe (cine se bronzeazǎ este considerat ṭǎran aici) şi make- up.
Chiar dacǎ se mergea doar la piaţǎ – în tramvai, autobuz sau pe scutere – exista o defilare continuǎ de prost gust indiferent de vârstă, un vulgar oferit în cantitǎṭi incomensurabile. Iar peste toate de mai sus, pictograme roṣii de jumătate de metru ṣi mai bine, însoţite de steguleṭe roṣii pe toate clǎdirile.
Pentru prima dată am fost fericitǎ că nu înṭelegeam ce se scrie ṣi ce se “vorbeşte”, ce reprezentau de fapt sunetele scrijelind auzul ca o rindea care raṣcheteazǎ lemn sau ca un strung şlefuind la infinit o piesǎ metalicǎ invizibilǎ. 
…Deci eleganṭǎ artificialǎ, imoralitate invazivǎ, penumbre prin care, minune, penetreazǎ ṣi câteva locuri interesante care au scǎpat cât de cât de transformarea definitivǎ în cenuṣǎ - precum proprietǎṭile lui Confucius (al cǎrui nume este pronunṭat “Con’fuz” ṣi despre care se preda în ṣcoala elementarǎ doar, într-o povestioară de jumate de pagină).
Din oraṣele perindate - Shanghai, Beijing, Zhangzhou, Linhai, Zhengzeng ṣi alte câteva (incomparabile cu Hong Kong) între sutele de mii de chinezi întâlniṭi, familii sau nefamilişti,
ne-au ieşit în cale - “rara avis”, doar douǎ perechi tinere care nu s-au înscris în şablonul cu care de un an ne obiṣnuisem soṭul meu, Lucian şi cu mine. Considerându-se ca ne aparṭinând locului ṣi naṭiei (unul din bărbaţi, dupǎ ce a vizitat cu noi România, şi-a arǎtat doleanṭa de a-ṣi creṣte copilul în cultura ṣi locurile noastre), aceste douǎ familii au rǎmas totuṣi acolo sǎ clǎdeascǎ pentru copiii lor un altfel de mâine, ieşit din comun.
Da, zidul chinezesc din care localnicii au smuls ṣi continuǎ sǎ smulgǎ pietre pentru a-ṣi repara propriile locuinṭe minuscule, este necunoscut lor. Ce este ṣi ce reprezintǎ aṣa-zisul Mare Zid Chinezesc?” am întrebat.  “Nu ştiu. Este un zid acolo… un gest vag indica o direcţie la fel de vagă… la câṭiva metri deasupra oraṣului.
Ne-am plimbat pe el, escaladându-l acolo unde nu era înfrânt de timp, de nepǎsarea localnicilor ṣi a guvernului cǎpuṣǎ. 
Zidul avea pentru noi, încă, aura cărţilor de istorie ṣi a povestirilor spuse de profesorii mei, domnul de geografie Ghica ṣi doamna de istorie, Mia Corbu.
Pentru localnici, rǎmânea parte din obişnuitul de toate zilele care acoperă – mâzgǎ roṣie comunistǎ – lipsa de cultură, repetabila promiscuitate, lipsa de onestitate, mizerie, acceptare ṣi supunere.
În drum spre autobuz, cǎtre apartamentul la care am curǎṭat trei sǎptamâni pentru a-l face locuibil, ṣi în parada haosului de scutere, triciclete cu marfǎ, autobuze pentru care nu existǎ legi de circulaţie, aflate în permanentǎ miṣcare printre pietoni ṣi copaci, sfidând delimitarea între strǎzi ṣi trotuarele care devin uniform carosabile, trebuie să ai reflexe deosebite să supraviețuiești.
Privind câte un documentar sau anunṭ publicitar vopsit în culori cât mai verzi, roṣii ṣi roz, invitând evident necunoscatorii sǎ viziteze minunata Chinǎ, îmi amintesc cu tristeţe de Templul Shaolin de lângă Zhangzhou, pe ale cărui dale cu flori de lotus din curtea interioarǎ a păşit Dalai Lama. Vopsea scorojitǎ, acoperişuri cu ṣindrile pierdute, călugări care fac bani de pe urma vizitatorilor pentru a-i da necondiṭionat guvernului comunist (după cum ne-a ṣoptit temator unul dintre ei).  
Până ṣi Şcoala de Arte Marṭiale rǎspândeṣte spectacole de prost gust, khich-uri de neconceput altfel în legile ṣi filosofia ṣcolii.
Peste Piaṭa Tiananmen din Beijing, în care în 1989 au murit tineri chinezi doritori de schimbări, troneazǎ imens zâmbitor ṣi mereu tânar chairman-ul Mao. Dale roṣii pǎstrau încǎ amintirea sângelui celor vinovaṭi de a fi avut curaj.  Refuz sǎ plǎtesc pentru a o vizita, replicând ghidului nostru că ṭara lui încǎ nu şi-a ṣters nici pǎcatul de a fi ucis proprii pǎrinṭi, fraţi, surori ṣi alte rude care nu şi-au demonstrat suficient solidaritatea cu partidul comunist în timpul aṣa-zisei Revoluṭii Culturale.
În pregătirile de plecare, asteptând sǎ ni se înapoieze paṣapoartele luate în mod abuziv cu intenţia de a fi pǎstrate pânǎ la plecarea noastrǎ spre casǎ, spun un rămas bun pentru totdeauna glorioasei Chine a zilei de azi în care neobiṣnuitul este parte a fiecarei zile.

Despre frînturi de Chină frumoasa promit să vă vorbesc cu o altă ocazie.
Deocamdată, cel puțin eu, o prefer pe cea neverificată, din cǎrṭile mele de adolescentǎ.