Muzicanţii de bronz

Ion ajunsese să trăiască pe stradă. Oricine l-ar fi întrebat cum şi de ce, repeta aiurit... aşa a vrut Dumnezeu.
Ştia de unde i se trăsese totul. De departe se vedea că este un visător incurabil. Se născuse cu bunătatea în suflet şi cu încredere în oameni până la inconştienţă. Adică victima sigură pentru cei născuţi să înşele.
Un timp, Ion locuise în parcul din faţa gării. Apoi plecase brusc de acolo, după o altercaţie cu o gaşcă de dubioşi. Fusese bătut de atâtea ori, trăind printre bețivi şi drogaţi. Înţelepciunea, căpătată printre cei asemeni lui, îl luminase, făcându-l să plece la loc ferit şi mult mai sigur, într-un parc din centrul oraşului. Un parc vechi, cu multe alei dispuse radial, străjuite de copaci bătrâni şi umbroşi.
Locul avea o frumuseţe ciudată. La tot pasul întâlneai fântâni înnegrite de timp, ce aminteau de alte vremuri, cu bazine frumos ornamentate, în care nu mai cursese niciun strop de apă. Meşterii găsiseră cu cale să le înfrumuseţeze după moda de atunci, cu basoreliefuri reprezentând păsări, animale sau busturi de zeiţe.

Chiar dacă te-ai fi rătăcit sub bolţile de verdeaţă, cărările te duceau, vrând-nevrând, în centrul parcului. La întretăierea aleilor umbroase te întâmpina o piaţetă luminoasă, cu flori multicolore. Tot acolo, un grup mare de statui de bronz, cum deseori vedeţi în oraşe, întruchipa o mică orchestră şi doi copii ce cântau uitându-se-ntr-o carte.
Autorul muzicanţilor de bronz era necunoscut. Plantele urcătoare îmbrăcaseră statuile metalice într-un vestmânt viu din frunze.
Ion îşi făcuse culcuş sub un copac mare şi umbros, ferit de ochii trecătorilor. Paznicii parcului au încercat să îl alunge de nenumărate ori, dar el reuşişe să-i înduplece. Era un om al străzii paşnic, dornic să fie lăsat în pace. Nu făcuse vreun rău nimănui, de ce să plece? Stătea departe de oamenii care se plimbau. Nu voia să-i supere cu înfăţişarea lui murdară şi nici să sperie copiii.
În apropiere, vânzătoarea de la pizzerie îl îngăduia la ora închiderii. Ion primea de-ale gurii din marfa nevândută. În schimbul mâncării, mătura trotuarul şi ducea gunoiul la pubelă. Aşa întelegea să-şi merite masa oferită.
Nu era singur, i se alăturase un câine vagabond, vesel şi iubitor. Puţinul pe care îl avea îl împărţea cu el, ca doi prieteni de suferinţă.

Întâmplarea se petrecu în miez de iarnă, sfârsit de decembrie. Tocmai ninsese mult şi stratul de zăpadă îi ajungea până mai sus de glezne.
Avea lângă culcuş un butoi mare de tablă, în care ardea cartoane găsite prin gunoi şi uscături din parc. Tăciunii mocneau până târziu ca într-o sobă.
Pregătirile de sărbători puseseră stăpânire pe oraş. Parcul se înviorase cu becuri multicolore.
Drept în centrul lui, lângă statui, oamenii primăriei aduseseră un brad uriaş, pe care îl împodobiseră cu fel de fel de instalaţii luminoase şi jucării. Zăpada proaspăt ninsă îl făcea şi mai frumos.
Ion se uita cu ochii-nlăcrimaţi la brad. Frânturi de amintiri îi fulgerau memoria ca nişte flash-uri dureroase, erau sărbătorile de iarnă lângă familia pe care o pierduse.
Sosi Ajunul. Ion merse ca de obicei la pizzeria unde, în acea seară specială, se vânduse aproape toată marfa.
- Ce faci, Ioane? îl întrebă vânzătoarea. N-ai îngheţat?
- Încă nu, dar simt frigul în oase! Aş fi tare recunoscător dacă aţi avea ceva cald de băut!
- Am făcut ceai, uite o cană plină! O să-ţi pun restul într-o sticlă!
Îl întrebase de atâtea ori de ce nu merge la adăpost! Nu, nu voia, acolo!
- Uite şi un cozonac! S-a rupt când l-am scos din tavă! Cine să-l mai cumpere aşa? Hai, că ţi-am făcut pachetul, să simţi şi tu Crăciunul!
- Să vă dea Dumnezeu sănătate şi să petreceţi cu bine! mai spuse Ion îndepărtându-se.
Mergea agale, uitându-se la trecătorii grăbiţi. Intră în parc spre locul ştiut. Se înnoptase. Câinele îl întâmpină bucuros.
- De data asta nu prea am avut noroc, s-a vândut toată pizza, avem doar cozonac. Dar e foarte bine şi aşa! spuse Ion, închinându-se de mulţumire.
Se îndreptară amândoi către bradul luminat. Beculeţele străluceau aşa de frumos sub neaua proaspăt ninsă! Era feeric. Statuile de bronz, ninse şi ele, străjuiau piaţeta pustie ca într-un tablou ireal. Zăpada sclipea cu lumini multicolore şi parcă o vrajă plutea în aer.
Ion ţinea în mână bucata de cozonac şi încerca să murmure o colindă de Crăciun.
- O brad frumos, o brad frumos, cu cetina tot verde…
Deodată, simţi ca năucit o prezenţă nelămurită, ca şi cum o muzică divină îl acompania, de parcă muzicanţii de bronz prinseseră viaţă. Cei doi copii din grupul de statui cântau împreună cu el. Se ciupi de obraz. I se făcu frică. Se îndepărtă de brad. Apoi începu din nou colinda…
Orchestra metalică se însufleţi ca la comandă, de parcă mintea lui le dirija cântarea. Câinele fugise cât colo după un copac.
- Ia, să cânt altceva! Moş Crăciun cu plete dalbe…
Odată cu el, muzicanţii de bronz începură să cânte frumoasa colindă… Totul se pusese în mişcare în acea noapte magică.
- Rex! Vino! Nu-ţi fie frică! E noaptea magică de CRĂCIUN!
Parcul răsuna de muzică. Bătrânul bătea din palme, fericit ca un copil. Câinele rămase pitit în aceeaşi stare, neînţelegând ce se petrece.
- Vino, Rex! Ce te-ai speriat aşa?
Deodată, un vânt puternic se iscă din senin aducând fulgi deşi de nea. Viscolul se înteţi. Plecară către culcuş cântând. Cam răguşise dar nu-i venea să se oprească, să nu risipească minunata vrajă. Mai puse ceva vreascuri în butoiul de tablă şi focul se înteţi peste jarul dinainte. Se înveli cu o pătură roasă şi adormi.
Dimineaţă, paznicii parcului îl văzură pe Ion la locul ştiut, degerat de frig. Lângă el, câinele stătea de strajă, întâmpinându-i cu un mârâit.
- Vai de el, a îngheţat! Ioane?
Bătrânul înlemnise de ger. Încercă să răspundă dar nu mai avea glas. Câinele începu să latre la paznicii care îl alungară cu un lemn.
- Să chemăm asistenţa socială! Trebuie dus de urgenţă la adăpost!
În scurt timp, o maşină a primăriei sosi. Ion fu învelit şi dus la căminul oamenilor străzii. După ce i se făcu o injecţie, Ion se dezmetici.
- Unde mă aflu? Unde sunt muzicanţii mei?
Infirmierii se priviră cu înţeles şi îi dădură o pastilă.
- Lasă-l, săracul, nu mai ştie ce vorbeşte! Aiurează!
Îl căutară în buzunare, să vadă dacă are acte. Găsiră doar bucata de cozonac neterminată.