NECAZURILE LUI DORULEŢ

Fiind zi de duminică, mi-am făcut drum, către casa lui Doruleţ. Un băieţel cu chica blondă, plină de zulufi, cu două gropiţe în obrajii trandafirii. Casa lui se află cocoţată pe o culme de deal înconjurată de grădini şi livezi, departe de oraş, ferită de hărmălaia maşinilor care aleargă disperate pe şosea.
          Drumul l-am parcurs în şareta lui moş Pătru, trasă de doi roibi iuţi, musculoşi, cunoscuţi prin partea locului că ar în herghelia lui Făt-Frumos,  pe care îl ştiţi şi voi, din povestea bunicului!
          După câteva ceasuri bune de mers pe şoseaua şerpuind ca o panglică argintie, pătată de soare, pe lângă apele Bistriţei străpunse de curcubeie căzute din cer şi păstrăvi zglobii, am poposit lângă uluca unei gospodării de unde se vedeau iţindu-se căpiţele fânului spânzurate de prepeleaci.
          Moş Pătru poposise aici să-şi potolească armăsarii grăbiţi, abia struniţi în hamurile roşii meşteşugite chiar de mâinile lui harnice! Se oprise de fapt, în locul acela, să aibă timp, să-şi ghiftuiască pipa uriaşă, din punga cu tutun arămiu, pufăind în jur rotocoale albastre de fum!

          Mirosea a pământ de flori reavăn, încins.
          Când jarul din pipă s-a potolit, stingându-se, moş Pătru mulţumit de parcă ar fi sorbit o duşcă proaspătă de azur înşfăcată din bolta cerului şi-a îndemnat din nou la drum telegarii.
          - Dii, căluţilor, dragilor, voinicilor! Diii!...A şfichiuit, cu un gest repezit în soare, cu biciul, aerul de parcă ar fi ţinut în mâna ridicată o cometă de foc.
          Iată-ne, în sfârşit, ajunşi la casa lui Doruleţ.
          Soarele, pe deal, trecuse de crucea amiezii. Casa în care locuia semăna cu un palat colorat cu acoperiş de ţiglă roşie. Sau mai degrabă mi s-a părut că seamănă cu o cetate albastră cu ziduri albe tencuite parcă cu stele şi luceferi de mâinile cine ştie căror meşteri vestiţi descinşi din legendele meşterului Manole.
          În prag ne-a întâmpinat mama lui Doruleţ, Doamna Crina. O femeie blândă şi arătoasă îmbrăcată în catrinţă şi-n ie albă de in cusută cu fire de borangic. Nu ştiu de ce, mi s-a părut, că seamănă la chip cu o. Aducea cu ea un paner plin cu mere domneşti.
          - Poftiţi în odaia lui Doruleţ. El Ştie să-şi aştepte cu drag musafirii ne-a spus zâna mamă, făcând cu mâna stângă în aer, un gest de drag.
          De cum am apărut, Doruleţ a şi sărit în braţele lui moş Pătru care-i cunoştea, în amănunţime, ghiduşiile, iar băiatul învăţase de la el atâtea întâmplări şi aventuri din lumea vieţuitoarelor pădurii pe care nici în basme nu le poţi întâlni şi cu care, într-un fel, se mândreau amândoi.
          - Bine te-am găsit voinicule, Făt-Frumos!  - i s-a adresat moş Pătru piticului cuibărit în braţele lui încât brusc am văzut atunci cum lumina de miere a soarelui inundă maiestos odaia şi pereţii căptuşiţi cu scoarţe domneşti.

          - Şi eu te aşteptam, moşule, mi se făcuse atâta dor de matale, încât zile la rând am hoinărit de la un capăt la altul prin livadă, întrebând fiecare pom pe unde am trecut, când ai să vii! - prinse a spune băiatul şi în glas i se întrezări parcă un firicel de tristeţe.
         - Aşa ai făcut, năzdrăvanule?
         - Da, aşa am făcut!
         - Îmi ascunzi  mie cumva ceva? Sau mi se pare! Spune-mi ce te frământă?
         - Ar fi ceva! Şi băiatului i-au răsărit în ochi două boabe de rouă.
         - Hai spune-mi ce gânduri îţi umblă prin inimă?
         Obrajii băiatului au roşit asemenea merelor aflate în coşul aşezat pe măsuţa sculptată din pridvor. 
        - O dată, în vis, mi-a spus puiul de Stejar care-mi priveghează fereastra că în primăvara care o să vină merii, caişii, cireşii şi toţi pomii aflaţi în livadă, din pricina vântului vrăjmaş o să-şi scuture florile şi n-or să mai rodească! De aceea sunt atât de mâhnit. Cum să le spun toate acestea copiilor? Îmi este teamă să nu-i îngrijorez şi pe ei!
          - Ia te uită ce tărăşenie! s-a arătat la rândul lui îngrijorat şi dus pe gânduri moş Pătru, încruntându-şi sprâncenele stufoase.
          - Va trebui să facem, totuşi, ceva! strigă băiatul cu glas peltic.
          - Aşa este, năzdrăvanule! Nu putem lăsa necazurile să ne înspăimânte, cu una, cu două.
          - Eu, unul, m-am gândit la ceva, moş Pătrule! Dar mi-e teamă, să nu care cumva să râzi de mine.
          - Nici vorbă de aşa ceva! îşi apăsă moşneagul rostirea cuvintelor. E o poveste, a naibii de serioasă. Nu ne putem juca cu vorbele zise în dodii, aşa cum se spune pe la noi!
          - Eu m-am gândit ca la primăvară să-i sap pământul de la rădăcină, fiecărui copac şi să-l ud cu apă proaspătă adusă cu cofa, dimineaţa, de la izvor. Şi atunci copacii vor creşte înalţi, puternici şi arătoşi. Vântul nebunul n-o să mai aibă putere să spulbere florile de pe ramuri, acestea devenind fructe. Lui moş Pătru i se luminase ochii de fericire şi bucurie auzind vorbele înţelepte ale băiatului. Îşi răsuci voiniceşte cu degetele sfârcurile mustăţilor şi rosti cu faţa luminată de zâmbet.
          - Ia te uită măi năzdrăvanule.  Cât sunt eu de bătrân la asta nu m-am gândit cum să-i vii de hac şotiilor şi năzdrăvăniilor vântului. E bine să faci aşa să poţi vedea în fiecare primăvară cum toţi copacii  râd cu hohote de floare. Palma bătucită a lui moş Pătru în semn de alint i-a mângâiat cu evlavie pletele!...
          Povestea aceasta au aflat-o şi copii din sat. Aceştia luându-i exemplu lui Doruleţ s-au hotărât şi ei să procedeze la fel în livezile şi grădinile care ard ca nişte torţe căţărate pe dealuri. Semn că va fi un an bogat în toate roadele!...