Nopți la Putere

Evocându-și străbunii, preaîncercați de nenorociri dar neîcovoiați prin vremuri fără patrie, Mișu Niță nu-și putu reține o lacrimă, rostogolită pe povârnișul obrajilor. Telefonul. Rodica. De data asta, doamna secretară nu-l convoca la cabinet, „la Șefu”. Era pe post de aide-memoir.
- Să nu uitați, domnule Niță, la noapte sunteți ofițer de serviciu.
Cum era să uite, Doamne ferește!, o misie atât de importantă: înlocuirea la comandă a șefului la conducerea județului, fie și cu termen redus, pentru o noapte. Responsabil cu... somnul județului, Mișu Niță își lua de fiecare dată treaba în serios. Nu totdeauna somnul era lin. Nu lipseau alarmele semnalând evenimente nedorite: casă în flăcări la Apold, un bătrân găsit asfixiat din cauza unei acumulări de gaze în apartamentul cuprins de flăcări dintr-un cartier al târgului. Trimiși urgent pompierii în foc, spart geam, ușă, salvat pensionarul, dar vai de capul lui, va avea ce plăti din cauza pagubelor pricinuite vecinilor și blocului de locuințe! Mai bine s-ar fi îndurat Domnul să-l ia prin preajmă! O conductă de gaz spartă de o mașină în derapaj. Vreme grea în țară, cod galben. „Iarna drăguță” prefera varianta „cumplita iarnă”, sau „iarna mizerabilă”, evident, toate poetice, una mai metaforă decât alta! Își făcea de cap, abuza, precum politicienii. Ninsori abundente de noiembrie în toată țara.

Ceva mai domoale prin partea locului. „Ofițerul” mai trăgea cu ochiul și urechea la televizor și spre alte meleaguri, aparent liniștite, nu și lipsite de necazuri. Tragedie în State! Undeva, pe la periferia uriașului LosAngeles, în Tarzana, proprietarului unei vile pierdute în vegetația luxuriantă i-a aținut calea un piton. Cu prezență de spirit, determinare și curaj tipic american, ca-n filme horror, omul i-a retezat capul târâtoarei nepoftite cu o macetă. Nu scăpase de intrus: capul retezat de corp s-a repezit asupra lui și l-a mușcat. Transportat de urgență l-a spital, a fost salvat cu greu. În Italia, mare rușine mare, la limita desacralizării! Doi turiști englezi prin Cetatea Eternă au găsit de cuviință să plonjeze, goi și beți, în „Altare de la Pateria” – o fântână-monument în memoria eroilor căzuți. În lupte, pe fronturi, nu în fântâni. Fiecare cu lupta lui, dar nu-i frumos din paretea unor gentlemeni!
Nu multor conorășeni de-ai lui Mișu  Niță le-a fost dat să doarmă în cele două palate situate în inima târgului. În pijama și papuci, nu în timpul serviciului diurn, cum se mai întâmplă pe la casele mari.
Nostalgic, ușor amuzat, Mișu Niță rememoră o noapte de pomină în Palatul Primăriei. Tot ofițer de serviciu, tot în serviciul poporului, dar sub altă comandă. Era prin anii ’85, toamna. Se prefigura o noapte liniștită, ferită de evenimente neprevăzute și nedorite, cum se întâmplase recent. Niște tineri maghiari revanșarzi, cărora li se inoculase otrava urii ancestrale simultan cu laptele matern, șovini cât încape, deși erau învățați oficial să se considere frați cu românii - și chiar erau, beneficiind de aceleași drepturi cu conorășenii români; nici măcar taxa de întreținere afișată lunar pe holurile blocurilor nu departaja, nu discrimina, chiar neferită de manipulări contabile șirete... mixte! -, s-au dedat la un gest teribilist: au vopsit o pisică în culorile steagului unguresc, roșu-alb-verde, i-au agățat un clopoțel de gât. Tratată și turmentată cu palincă, pardon, palinko, i-au dat liber prin centrul orașului. Să fi văzut cum alergau bieții securiști – pe-atunci, nu exista ISU, să salveze pisicuțe incapabile să coboare din copacul în care s-au cățărat singure, nesilite de nimeni sau fugărite și speriate de vreun maidanez! -, slalomând printre tufele de trandafiri multicolori să găbjească inamicul. Cu tot profesionalismul feciorilor cu ochi albaștri, autorii faptei nu au fost prinși; inocenta pisicuță, da. Nu mai știm care i-a fost soarta, cu certitudine, a fost supusă unei operațiuni de decolorare, eventual, revopsită în culorile patriei. Asta în varianta optimistă, de a fi supraviețuit emoției micuța felină.
O noapte caldă de vară. Liniștea s-a înstăpânit peste oraș, neexceptând nici Primăria. Ecoul zbârnâitului alarmist al telefonului de pe masa șefului nu se mai auzea în încăpere, stridențele sale  isterice amuțiseră. Adormise. Orașul dormea și el, cuprins de un somn binemeritat după o zi de muncă rodnică. Cu unele excepții, desigur, că nu chiar toți dormeau, comutați pe îndeletniciri nocturne: îndrăgostiți, hoți de inimi ocazionali sau hoți de profesie și alte specimene. Televizorul amuțea la ora 22 fix, spre a oferi răgazul necesar omului să-și refacă forțele pentru a doua zi, nu înainte de a ne reaminti „rația” de culori-simbol al patriei: „Trei culori cunosc pe lume”. Munca era înălțată de tovarăși la rang de cult – „Cultul Muncii”, un fel de sacralitate... profană. De cultul personalității nu se făcea vorbire, cel mult conjugat la timpuri trecute, imperfecte. Nu doar odihna, până și sexul nocturn între partenerii de viață era menit să sporească randamentul la locul de muncă drag. „Ziua de mâine”, făgăduită mereu, era tot mai vag definită de omul de rând, dezamăgit de  traiul în condiții de supraviețuire printre iluzii deșarte și penurii reale. Dar propaganda o ținea una și bună, promițând un indefinit „viitor de aur”.
Retras în camera alăturată cabinetului, Mișu Niță se pregăti de culcare. La apelul telefonului, care răzbătea prin peretele despărțitor, săreai în papuci. Somnul îl cuprinse. Un somn agitat, printre vise mai mult sau mai puțin plăcute. Visele erau încă permise de regim, mai puțin cele erotice. Inconștient, sau semiconștient, în somn, românul mai ignora prohibiția.
Ca tot românul normal la cap, și Mișu Niță mai visa, noaptea. Nu-l ocoleau nici visele erotice. Dar nu acolo le era locul! Noaptea îl ademenea cu tot ce era silit să-și refuze ziua, având deasupra capului o sabie tăioasă. „Normele vieții  și muncii comuniștilor, ale ieticii și iechtății socialiste”, înghesuite de-a valma într-un cod. În vis, trăia scene comice sau tragice, nefiind excluse nici cele horror.  Derula frecvent filmul unei călătorii, acompaniat de figuri cunoscute, într-o ciudată asociere. În vis, orice este posibi, inclusiv imposibilul. Ajuns într-un oraș mare de tot, parcă București și totuși nu. După ce hoinărise singur în vis, imboldit de curiozittea de a cunoaște, nu mai găsea locul de întâlnire, iar autocarul pleca fără el. Omisese să-și noteze numerele de telefon ale colegilor, anulându-i șansele de comunicare. Nu mai avea nici bagaje; până și portmoneul cu bani îi dispăruse. Cine știe, poate prefigura în vis, avertizat asupra unei întâmplări pe care nu a putut-o evita, peste ani. Aflat în Paris, avea onoarea de a contribui cu banii săi la bunăstarea Orașului-Lumină. Mă, rog, a unor cetățeni onorabili. Până la proba contrarie. În metroul de sub Domul Invalizilor, Mișu Niță era ușurat de portmoneul cu bani și acte. 
Acum, se teleportase în satul natal. O seară plăcută, caldă, de vară. Plăcută, promițătoare și compania: Doinița de la Moară. O fată frumușică, zveltă și blondă, ochi albaștri, sugerînd „patimi și noroc”. Sau nenoroc, după patimi și pătimiri. Se cunoșteau de mici, fiind vecini, dar drumurile nu li se intersectaseră în plan afectiv, deși el mai trecea pe cărarea de la moară, cu un săculeț de grăunțe pentru măciniș, destinate să îndoape orătăniile „de la curte” , nu să ademenească „gâsculița” din ograda morarului.
Tineretul se mai distra și în Republica Populară. Tinerețea își cerea drepturile. Chiar dacă multe erau prohibite, nici pe-atunci copiii nu-i aducea barza. Unii plantau chiar copii... din flori, știuți sau anonimi. Greu de refuzat tentația unui Ion, supranumit, nu fără temei, Frumosu’, flăcău ca un prinț, cu plete aurii și ochi albaștri ucigași. Sigur, nu toate aventurile și zbuciumurile plăcute de-o clipă sau de-o noapte se concretizau floral! Nu au lipsit nici elemente specifice dramei. Zelos, spre a se face remarcat, un notar al primăriei își oferea serviciul de agent de recrutare femei, furnizate spre „îndoctrinare” tovarășilor de la raion. Racolase câteva sătence numai bune de tăvăleală, șantajate, probabil, racolatorul nefiind tocmai rupt din soare, dar bun de papagal. Alese pe sprânceană dintre femeile frumoase ale satului. După instructajul preliminar, trecute prin „casting”-ul birocratului comunist, parfumate și... fezandate, muierile erau trimise plocon la oraș, „la produs”, oferite ca recunoștință (pentru ce?!) tovarășilor  de sus, stâlpi ai partidului. O vreme, s-a păstrat secretul. Numai că ochii, urechile și mai cu seamă gura satului nu iartă. Scandalul s-a limitat la familiile păcătoaselor,  smotocite de soții încornorați. Regimul avea să-i fie recunoscător individului josnic pentru codoșlâc, trecut prin diverse funcții politice nu tocmai mărunte. Marea surpriză o oferea satului după ce n-a mai fost: la înmormântare, s-au pomenit în prezența coșciugului unui... general! În rezervă mortul, dar general, beneficiind de onorurile specifice, inclusiv salve de cartușe trase în cimitir în momentul în care era încredințat pământului iertător și... democrat. Nu s-a lăsat cu victime, cartușele fiind oarbe iar tuburile recuperată până la unul, din iarba dintre cruci...

La Căminului cultural, filmul începuse de câteva minute, lumina în sală era stinsă. Pe scaunul liber din dreapta lui Mișu Niță, s-a instalat, nonșalant, fără să întrebe din politețe dacă este sau nu liber, o umbră. Da, era Doinița. Au stat cuminți, fără nicio vorbă, urmărind secvențele derulate, până la momentul în care pe ecran a apărut „The End” –ul. Operatorul a aprins lumina în sală. Cei doi tineri  s-au privit și s-au înțeles din ochi, care spuneau mai mult decât ar fi făcut-o cuvintele. S-au îndreptat spre ieșire și, mai departe, spre casă,  pierduți în noapte, mână-n mână, ca două năluci gemene. La podul suspendt peste Vale, au părăsit Drumul Național, virând pe „Ulița Popii”, prima dintre cele două străduțe care însoțeau de-a stânga și de-a dreapta firul pârâului care traversa satul, dăruinindu-se plenar Mureșului la câțiva kilometri de marginea satului. Cu frecvente popasuri de... ajustare/înflăcărare a imaginației, au trecut un podeț peste apă, pe strada Eminescu. Fără să-i solicite acceptul, Poetului Naționl intra și el în idila lor, „cufundat în stele/Și-n visări și-n ceruri nlte”. Pinii de pe coasta ce domina așezarea adormiseră. Somn adânc, după zbuciumul de peste zi. O lună rotundă, uriașă, tocmai se ivise pe coama copacilor de pe dâlma de deasupra fântâniței, izvor de apă rece și izvor de legendă, Astrul nopții părea atât de aproape, suficient să întinzi mâna și să-l oferi iubitei. Era doar o iluzie, chiar dacă le trăgea cu ochiul, șăgalnic.
 Au ajuns la moară. Firul de apă dirijat pe un jgheab de lemn se agita, speriat de căderea în gol, după ce avea să-și verse jetul de apă peste roata morii, punându-i în mișcare angrenajul. Moara măcina non-stop, încremenită doar pentru remont sau în iernile prea aspre, care prefăceau în gheață întregul debit de apă al pârâului. Nu dădea semne de oboseală, așa cum nici firicelul de apă, n-și cerea nici clipa de odihnă, nici răgaz de somn. Scăpată de corvoadă, apa se regăsea pe sine, adunată într-un bazin în aval..
În miez de vară, noaptea era caldă și acolo la munte, chiar dacă încă nu beneficia de efectul „încălzirii globale”. Prietenoasă și apa, după arșița zilei, gata să împărtășească și altora din propria căldură acumulată prin ofranda, la fel de mărinimoasă, a Sfântului Soare. Cât ai zice „pește”, ca la comandă – comanda sau porunca sângelui năvalnic! - tinerii și-au aruncat puținele veșminte de pe ei. Ieșiți din noaptea straielor, ocrotiți de complicitatea nopții, goi ca doi prunci abia evacuați din adăpostul matern primordial, au plonjat în bazin. Fără să conștientizeze, Mișu Niță reconstituia o scenă similară, tot cu complicitatea nopții, când se arunca în valurile Mării Negre, la Costinești, într-o companie similară, dar mai puțin blondă, tuciurie mai de grabă, parteneră de înot și de nebunii fiindu-i o tătăroaică tânără și focoasă din partea locului, Răița pe nume, cu străbunii năvălitori aruncați de valurile istoriei pe țărmul Pontului Euxin.
 Apa i-a primit cu căldură. Beneficiase, străbătând cei  10 km ce despărțeau moara de izvor, de generozitatea soarelui, care o încălzea în lunile de vară. În apa ei, se oglindeau molizi falnici, dar și brăduți-copii, firavi. Săgetată, în sens invers curgerii, spre amonte, de păstrăvi colorați și zburdalnici și survolată de libelule neastâmpărate. „Cătane” le botezaseră localnicii. Nu-i erau străini nici racii, semn al purității apei. Odată cu avalanșa civilizării ruralului, nu s-a mai zărit nici coadă, nici clește de rac! Peturi din plastic, aruncate cu inconștiență în apă le luau locul, mărturisind o altă civilizație. Sau lipsa. Păstrăvii au supraviețuit, chinuindu-se să slalomeze printre deșeurile de plastic încredințate de riverani apei.
Înotătorii nocturni s-au mai răcorit, dar nu de tot. Ce-ar fi?... O fantezie îi incendie tânărului imaginația. Își înșfăcă partenera și o răstigni, crucificată, pe roata morii în mers. Acoperită cu trupul lui tânăr și doritor. Cu mâinile se ancorase  de obezile solide ale roții, peste trupul subțirel al partenerei de nebunii erotice. Bine ancorate și picioarele de lemnul roții.  Fata nu se opunea, dimpotrivă, coopera. Îi plăcea, nebunaticei, înclinată spre sporturi extreme! Mugurii sânilor ei bine conturați, chiar voinici, se înșurabaseră în pectoralii tânărului. Tari ca piatra, se obrăzniciseră și la nenumăratele îmbrățișări de pe uliță; împungeau, forțând eliberarea din strânsoarea rochiței subțiri de vară, fără șansă de eliberare. O rotație, două. Șuvoiul de apă li se prelingea pe trup, ca-ntr-o îmbrățișare tandră, le mângâia pielea, mai gingaș sau mai ferm. Neastîmpărat, curios și avid de noutate, îi despletea femeii părul auriu, se prelingea pe canalul dintre sâni, delimitându-i net – stângul, dreptul. Se lăsa mai la vale, sălta peste ghemotocul gălbui ce-i orna „Muntele lui Venus”, furișându-se în cele din urmă printre coapse spre bazinul de la baza roții, în care se regăsea întreg debitul pârâului harnic și neastâmpărat, amețit și el de ineditul traseului cu obstacole... vii. La un moment dat, fata a țipat ușor; glasul plăcerii, precedat de o cascadă de icnete. Cumulul de senzații își făceau efectul. Lui Mișu Niță i se păruse estompat țipătul crucificatei. Se înșela. Nu i-a scăpat urechii vigilente a  morarului; a țâșnit afară din pivnița în care moara își făcea conștiincios treaba.
- Cine-i acolo?, a strigat în noapte, agitând un lămpaș de grajd deasupra capului.
Speriat, Mișu Niță a sărit în picioare. S-a frecat la ochi. În jur, beznă adâncă. Nu, nu era în apă, doar ud leoarcă. Sudoarea îi șiroia pe trup, aidoma pârâului din vis. Nu-i fusese deloc ușor... visul, dar plăcut.
           Intrat din nou în culcușul nocturn, se pregătea să-și reia somnul. Și, de ce nu?, să-și continuie visul curmat brusc de resorturile subconștientului. Treaz și lucid, nu putea ocoli, reconstituite din cioburi de  viață, momente reale, derulate în aceeași scenografie și cu aceeași parteneră de joc, țâșnite acum, după niște ani, în prim-planul memoriei din unghere ascunse. Două umbre îngemănate în noaptea luminată a giorno de o lună zdravănă, parcă zâmbitoare, complice și părtașă la idila lor, cum nu avea să mai vadă niciunde, bucuroasă și ea de puritatea aerului.
Nu apucă să se abandoneze îmbrățișărilor lui Morfeu, când o umbră abia ghicită se insinuă în semiobscuritatea încăperii, luminată vag de lumina becului cocoțat într-un stâlp de pe stradă. Nălucă? Nu, nu credea în fantome și alte născociri pentru sau de mințile șubrede. O „petentă” nocturnă, rătăcită peste program? Supoziție, nu și variantă realistă, plauzibilă.  Un test de vigilență, nadă aruncată de stăpân? Nu-l ducea mintea până acolo.
Un trup zvelt de femeie, păr negru ca noaptea, ochii asortați coafurii. Cu mișcări ritmice, ca de dans, se eliberă de blugii care îi evidențiau formele, desfăcu, mai mult smulse din copci bluza de silon și o aruncă, în aer, ca pe un bumerang, Doi pourumbei superbi și neastâmpărați se iviră din ascunzișul textil, gata de zbor odată scăpați din strânsoare. Sau de înfruntare, mesajul nu era de tot clar, dar hotărâtă să-i țină piept. Simbol de pace, nu?  Zburară cât colo și bikineii de culoare mov, aterizând pe o măsuță, pe care se hârjoneau câteva exemplare ale revistei „Munca de partid”. Goală, s-a furișat pe canapeaua încăpătoare și primitoare, lângă ofițerul de serviciu, care se prefăcea că nu o vede, dar o percepea, avid, cu toate simțurile treze. Și a început... „munca de partid”. Partidă, ar fi termenul adecvat acțiunii.
Dimineața, în zorii zilei care se năștea din întuneric, femeia a dispărut, tot ca o nălucă, precum se ivise.

 „O femeie goală are alt potențial decât o... sticlă goală – filosofă Mișu Niță. - Sticla o arunci cât colo, dezamăgit. Femeia îți mai ține companie și goală. O arunci cel mult în pat! Arunci și o jucărie stricată, nu și femeia în aceeași stare. Câți  nu „se joacă” cu ea!”...
 „Nimic de semnalat!” notă apăsat în registrul ofițerului de serviciu. Alții apelau la sintagma „Nimic deosebit”. Or, un minim bun simț nu-i permitea asemenea concluzie.

         (Fragment din romanul în curs de apariție „La porțile puterii”)