NU REGRET NIMIC–Partea a douăsprezecea

...Acum voi face un salt pe cealaltă parte a baricadei, adică în ograda socrilor.
Pe actuala  soţie şi mai mult ca sigur şi viitoarea, neavând intenţia să divorţăm, (doar dacă ea găseşte unul mai bun ca mine, ceea ce nu cred) ne-am cunoscut cu 42 de ani în urmă sau mai exact pe 21 mai 1977. Cred că a fost cea mai bună alegere deoarece nu am avut altă variantă. Ca Adam cu Eva. Lucram la institute diferite, dar în aceeaşi clădire, uşă în uşă. Ne-a făcut cunoştinţă o doamnă care a simţit că avem ceva în comun. Amândoi la început de carieră, sărăcuţi în aceeaşi măsură, tinerei, frumuşei, am dat mâna ca doi utecişti şi iată-ne, după 42 de ani, bunici. În ziua respectivă, de Sfinţii Constantin şi Elena era un chef monstruos şi la mine în birou şi la Rodica, viitoarea mea soţie. Fiind paraşutaţi de conjunctură în Braşov, ea din Feldioara eu din Homorod, locuiam în gazdă. Fiecare cu gazda lui. Cred totuşi că a fost dragoste la prima vedere deşi nu cred în dragostea la prima vedere. A fost doar o excepţie. Eu stăteam în gazdă la un coleg de serviciu şi Rodica la o doamnă, o unguroaică de vreo 40 de ani, atunci. Mă plăcea tare femeia aceea, dovadă că a venit la cununia noastră cu mare plăcere. Într-o duminică chiar m-au invitat la masă, nu am refuzat, nu atât pentru masa de prânz cât pentru întâlnirea cu mândra. Ne-am aşezat la masă, primul fel cu care ne-a servit a fost o salată de Boeuf care după cum arăta, parcă mai fusese mâncată o dată. Ca lupul. Pentru cei care stau bine cu ficatul, voi spune cum face lupul.

Fiind foarte lacom, nu are răbdare ca tot omul să mestece mâncarea în gură, el înfulecă precum neamurile mele când ne-a vizitat unchiul din America. După ce bagă în el o oaie întreagă, stă câteva minute apoi vomită totul şi mănâncă din nou. Probabil aşa a stabilit Dumnezeul lupilor spre a le uşura digestia. Cam aşa arăta salata de Boeuf a doamnei Ilonka, gazda viitoarei mele soţii. Ne-am uitat instantaneu în farfurii apoi unul la altul şi am arborat un rânjet amestecat cu o cumplită scârbă. Şi ne-a pus unguroaica farfuria plină că suflet bun avea. Ne-am sclifosit noi puţin, am mimat că mâncăm şi când doamna gazdă s-a dus la baie, ca la o comandă ne-am ridicat amândoi şi am aruncat ce vomitase lupul în farfuriile noastre, la găleata de gunoi, dar la fundul găleţii şi deasupra am pus nişte coji de cartofi care erau pe acolo ca să nu observe. Când a venit femeia şi a văzut că avem farfuriile goale, a insistat să ne mai pună salată de Boeuf crezând probabil că ne-a plăcut enorm după cât de repede a dispărut din farfurii. Am mai fost de multe ori în vizită acolo şi de fiecare dată voia să mă aşeze la masă, dar vă daţi seama că şi dacă eram leşinat de foame îi spuneam invariabil: „Chiar adineaori m-am ridicat de la masă”.
A fost o perioadă frumoasă în viaţa noastră, vorba mamei mele, încă era sita nouă, era şi o perioadă a anului, iunie, superbă şi totul se învârtea în jurul nostru şi în favoarea noastră. Cum totul părea de nezdruncinat, deşi de la cutremur trecuseră doar câteva luni, Rodica, actuala şi viitoarea mea soţie, într-o duminică mergând acasă la părinţi, evident că le-a povestit despre marea ei cucerire, adică eu. Aici fiecare înţelege ce vrea. Curioşi, mai ales soacră-mea care întâmplător e femeie, şi-au căutat de lucru la Braşov, vezi Doamne merg la cineva la spital, dar scopul adevărat era să-l vadă pe „băiatul ăla” pe care l-a cunoscut Rodica. Adică pe mine. Am fost anunţat în prealabil că voi avea această întâlnire la nivel înalt, am cumpărat trei fire de garoafe cu un leu bucata şi m-am dus la locul întâlnirii, mai precis în faţa gării. Nu pot spune că nu am avut emoţii, am avut, dar nu chiar ca atunci când veneam cu bicicleta cu patefonul de la bunica din Caţa şi urlau lupii în marginea pădurii de m-am scăpat pe mine sau când m-a interogat securistul în tren venind de la Lugoj cu două valize de carne frurată. Viitorul socru, un om spre doi metri, cu mustăcioară tip muscă şi ochelari cu multe dioptri, dar şi cu o privire aspră mi-a întins mâna, de emoţii era să-i dau lui florile iar soacra, mică de statură dar fâşneaţă foc, trasătură care i-a rămas şi acum la aproape 90 de ani. Vă daţi seama că scurtele discuţii au fost nişte banalităţi, ceva de genul: ”ce vreme frumoasă!” ori „la ce oră o fi rapidul de Feldioara?” dar scopul în sine al vizitei a fost atins. Să mă vadă. Eu eram un slăbănog înalt şi cu plete până pe umeri, fapt care am observat că a fost privit cu reţinere de viitorii mei socri. Atunci nu mi s-a reproşat nimic. După plecarea lor m-am simţit tot la fel de descătuşat ca atunci când securistul din tren a renunţat să mă mai tragă de limbă. După ce viitorii socri s-au urcat în tren, Rodica m-a întrebat ce părere am despre părinţii ei la care i-am spus sincer că mama ei e o femeie simpatică şi lipsită de trac sau formalism dar tatăl ei mi se pare foarte sobrum ceea ce le-a spus fireşte la prima întâlnire la care au înrebat-o ce părere am eu despre ei. Totul a decurs bine între mine şi Rodica dar căsătroria a fost amânată cu aproape doi ani deoarece în august acelaşi an, tatăl meu mergea la cele veşnice. Timpul a trecut, a venit şi vremea cununiei şi a nunţii, totul a fost în limitele normalului, din banii adunaţi am reuşit să dăm avansul pentru apartamentul în care locuim şi astăzi şi ne-a venit pe lume ceea ce urma să ne fie cel mai drag, singurul nostru copil, o fetiţă de toată frumuseţea care azi e mămica lui Horia, un copil minunat. După vreo alţi doi, trei ani adică prin anul 1982, într-o sâmbătă când eram la Feldioara toată familia, adică socrii, cumnaţii şi noi, după o masă copioasă cu supă, friptură şi salată de Boeuf dar la mâna întâi nu ca la unguroaică, m-a chemat socrul „să purtăm o mică discuţie”. El când se pilea puţin, îşi invita interlocutorul „să poarte o mică discuţie”. Şi în bufetul satului când se întâlnea cu prietenii, le spunea: „vreau să purtăm o mică discuţie” deşi de multe ori nici nu avea un subiect pregătit. Aşa şi cu mine. Dorea „să purtăm o mică discuţie”. Iniţial am intrat la bănuieli crezând că cine ştie ce are să-mi reproşeze. În sfârşit, am ieşit amândoi pe verandă, el mi-a şoptit conspirativ: „Vezi că în beci după uşă e o sticlă cu rachiu, du-te şi ad-o-ncoace!” M-am conformat dar în drum spre beci m-am gândit că discuţia pe care urma s-o purtăm nu era una mică ci dură din moment ce trebuia să ne facem curaj cu rachiul. În fine, am băut câte două păhărele cât degetarul soacrei şi omul a început: „Spune-mi te rog şi mie ce înseamnă SOBRU!” Am rămas mut dar mi-am amintit că asta spusesem despre el cu ani în urmă când ne-am cunoscut în gara Braşov. Vă daţi seama, atâţia ani a mocnit în el crezând că sobru e ceva de rău. Ulterior am mai povestit întâmplarea la diverse ocazii stârnind hazul dar atunci când „am purtat o mică discuţie” i-am explicat ce înseamnă sobru şi s-a liniştit. Dar să revin în timp. După ce ne-am văzut scurt în faţa gării din Braşov şi relaţia noastră era stabilă, am fost invitat la Feldioara unde urma să am iar ceva emoţii dar nu chiar ca la început. Următoarele viitoare rude pe care le-am cunoscut atunci au fost Dorina, sora Rodicăi şi Vucă, soţul ei. Când am dat mâna cu viitorul cumnat şi s-a prezentat „Vucă” chiar mi-a venit să râd dar m-am abţinut şi ulterior m-am obişnuit cu straniul nume. De fapt, prenumele era Iosif iar Vucă era un diminutiv. În acea comună prenumele Iosif îl trăgeau după ei sute de localnici iar diminutivele erau toate stranii. Velu de la Iosivelu, Veluţu fiul lui Velu, Vuculiţă, Vucuţă şi altele şi difereau spre a nu se confunda. Viitorul cumnat, Vucă, era maestru la o fabrică din apropiere şi un băiat extrem de harnic, nu fuma, nu bea, motiv pentru care o rudă de-a lor, o doamnă de vreo 80 de ani care trăită la oraş în lume bună şi care fuma ţigară, de la ţigară plus 5-6 cafele pe zi, îl considera pe Vucă un retrograd. După revoluţie, socrii avâd puţin pământ, mai mergeam la săpat sau alte lucrări agricole la care eu mă simţeam bine doar la prânz, când înainte de a înfuleca, trăgeam câte două păhărele de rachiu, nu mai mult că acolo soacra conducea ostilităţile. Nici socrului nu-i plăcea munca la pământ şi ca atare mereu rămânea acasă sub diverse pretexte. Vucă în schimb, iubea pământul şi muncea pe rupte dar intelectual nu strălucea. Într-o zi când eu nu am putut merge la câmp, s-a dus singur. A doua zi l-am întrebat cum a fost şi, evident, mi-a zis că a fost foarte bine. Vă daţi seama, de unul singur pe ditamai câmpul să dai monoton cu sapa o zi întreagă.