NU REGRET NIMIC–Partea a şaptea

...Anii de liceu au trecut fără evenimente deosebite, am fost un elev între notele 7 şi 8, dar excesiv de emotiv ceea ce mi-a atras multe necazuri iar la asta semăn cu tata. Şi nu numai la asta. M-am maturizat foarte târziu, pe la 21 de ani, după ce m-a „călit” armata. În liceu am avut o singură corigenţă, la chimie, dar cu scopuri strategice puse la cale de profesorul Popa, un om la peste o sută kile, vânător şi amic al tatălui meu care, pădurar fiind, îl mai îndruma prin păduri, la vânătoare. Aveam o prietenă în sat cu care mă întâlneam foarte des, dar veche suferindă de TBC şi părinţii mei se temeau la ideea că mă pot îmbolnăvi şi eu. Tata i-a povestit asta profesorului de chimie, la o partidă de vânătoare şi ăsta a găsit cea mai tâmpită metodă de a mă pune cu burta pe carte şi a-mi rări întâlnirile cu fata. M-a lăsat corigent. Eram în clasa a unsprezecea. E drept întâlnirile  „amoroase” au fost mai rare, am învăţat chimie şi la bacalaureat am luat nota 9. În rest, nimic deosebit pe plan de învăţătură. Ca parte bună a lucrurilor, am avut un profesor de matematică şi în acelaşi timp, diriginte, de la care am învăţat şi carte, dar şi cum să ne comportăm în societate. Orele lui de diriginţie erau o plăcere.
În fiecare vacanţă de vară profesorul-diriginte, Gheoerghe Lazea, organiza câte o excursie de două săptămâni, prin ţară. Aici intervenea partea sensibilă la mine, ca şi la alţi copii cu părinţi săraci, mai exact, problema banilor. Tata, deşi pădurar, fricos cum era, nu avea curaj să vândă lemne clandestin iar oamenii cu care mergea la pădure îl „omeneau” cu rachiu pănă venea acasă pe trei cărări.

În aşa situaţie nu-mi rămânea decât să merg la muncă, zulier la CAP sau IAS, la sapă sau la fân, cu 18 lei pe zi spre a-mi aduna cei 250 de lei necesari pentru excursie. Da, dar mie îmi plăcea mai mult să joc poker, să mai trag câte un coniac şi o ţigară, decât să merg o zi întreagă să dau cu sapa şi să mă bată soarele în cap. Aşa că, seara pe la ora nouă, cu cinci lei în buzunar, mergeam cu băieţii la poker, printre ei fiind şi MB, viitorul chestor de poliţie despre care v-am povestit. Timid, timidd, dar la poker îmi mergea mintea şi mai mereu umflam potul. Ţin minte că într-o noapte pe la ora unu, a intrat brusc în camera în care jucam, şeful de post, un om de doi metri şi rău ca focul. Casa era inundată cu fum de ţigară iar masa plină de mărunţiş. Am înlemnit, toţi. Ne-a privit pe fiecare în parte, ne cunoştea ca pe nişte cai breji, dar nu a făcut decât să ne confişte toţi banii de pe masă şi din buzunare, făra ne mai chema a doua zi la „post” să ne ţină patru ore în picioare şi eventual să ne tragă şi câte o palmă cât inima lui Stalin  (prverbiala lopată) Ca să-l parafrazez pe ilustrul academiciam Jiji Becali, „„Şi aste fi’ndcă, de ce?” Printre noi era şi Dumitrel, băiatul zurbagiu care, dacă mai ţineţi minte, a spart geamul ungurilor la un revelion cu o sticlă plină cu vin şi cu a cărui mamă, Şeful de Post făcea „instrucţie de noapte”. Aşa am scăpat teferi, dar fără bani. De la poker venam acasă pe la ora 5, înainte de a a se lumina de ziuă, spre a nu fi văzuţi de ţăranii care urgent ne-ar fi turnat la tot satul. Intram în casă, pâş, pâş, ca hoţii, scoteam din buzunar monedă cu monedă să nu fac zgomot şi să-i trezesc pe ai mei, apoi intram sub plapumă. Pe la ora 12 ziua, mama trăgea de mine să merg la masă. Mergeam, apoi mai trăgeam două ore de somn iar seara reluam partidele de poker. Până într-o zi când mama s-a supărat şi mi-a zis:”Băiete, de mâine la sapă la colectiv cu tine!” Nu aveam încotro şi mergeam deşi mai repede m-aş fi dus la moarte. Era cumplit, dar nici eu nu eram un prost. La ora de pauză de la prânz mergeam cu damigeana la un izvor cu apă stătută, beam doi, trei litri şi a doua zi făceam o diaree cu care puteam inunda toate canalizările din Bucureşti. Iniţial, mama nu m-a cerzut, dar intrând în latrină după mine, a închis ochii iar eu reluam programul de noape. Pentru excursie, totuşi, îmi dădeau bani nu numai să-mi facă mie hatârul ci cât să nu se facă de râs în faţa altor părinţi. Îmi amintesc faptul că într-un an, mama mi-a dat 40 de lei „de buzunar” din care am cheltuit doar 15 şi 25 am păstrat pentru nopţile educative cu poker şi coniac. Când m-am întors din ecursie, mama, casnică fiind, deci fără venituri, m-a întrebat câţi bani mi-au rămas că are nevoie să cumpere pâine şi alte alea pe la bucătărie. Fiind un copil sincer sau mai exact îmi era frică să mint, puţin înmuiat la sentiment că trebuiau bani pentru pâine, i-am dat hârtia de 25 de lei, cu regretul că nu am schimbat-o înainte, spre a-mi opri măcar zece lei. I-am dat banii, dar lacrimile de regret îmi jucau în ochi. Cân eram supărat sau când mă certa mama pentru te miri ce, printr-un sentiment inexplicabil, mrgeam şi crăpam lemne. Aşa şi atunci, după pierderea banilor economisiţi cu mare greutate în excursie când colegii mâncau „eugenia2 şi beau sirop de zmeură dilat cu sifon. Aşa că, impulsul m-a trimis la crăpat de lemne numai că, având lacrimi în ochi, am reuşit să-mi cioplesc o bună bucară din buricul unui deget. Şi acum se vede semnul. (va urma)