NU REGRET NIMIC–Partea a şaptesprezecea

...În primii ani de şcoală nu realizam ce va avea să fie comunismul şi  eram uşor de manipulat cu poveşti fanteziste pe atunci, printre care şi aia că în Uniunea Sovietică s-a pus la punct o metodă prin care din petrol se face carne iar eu, cu mintea mea uşor alunecoasă, îmi imaginam cum torn petrol într-o tigaie minune şi vor ieşi chiftele cât roţile tractorului. La fel cu minunile pe care le făcea Miciurin, altoind pomi care vor face mere cât pepenii şi coacăze cât merele. A făcut o coacăză că a intervenit genetic şi au ieşit soiuri bolnave. În orice domeniu, tehnică, ştiinţă sau literatură, se făceau paralele cu marea Uniune Sovietică, dar stai, în literatură se vorbea în exclusivitate de romanele scrise ca sarcină de partid iar subiectele , eroii ruşi în lupele cu nemţii. Despre marii clasici ai literaturii ruse, nici vorbă. Ajunseserăm să aplautăm în extaz prin căminele culturale când în filme de felul ăsta, un singur soldat sovietic dobora o sută de nemţi cu renumita Katiuşa. Trăiam momentele ca pe nişte succese personale. Cea mai mare mândrie a mea pe vremea aia, a fost când m-au făcut pionier. Radiam de fericire, dar nu numai că am devenit pionier, ci şi pentru că din toată clasa doar trei am primit cravata roşie ca focul. Era un fel de egoism pueril şi parţial justificat.

Se întâmpla prin clasa a treia, cred. Eram plăpând, slăbuţ, fricos, timid şi nişte colegi, printre care şi renumitul Dumitrel a cărui mamă lustruia arma Şefului de Post, de invidie au vrut să mă bată. Am scăpat şi am fost mândru de cravata mea. Vă spun şi cât costa. Şase lei, dar prima am primit-o gratuit. Săptămânal făceam adunări de detaşament care nu mă satisfăceau. Să suflu în trompetă sau să bat o tobă nu puteam că eram afon, să ridic drapelul pe catarg nu puteam că eram aşchimodie iar să fiu comandant de grupă, nici atât, că eram timid sau cacă-frică precum îmi spunea mama. Evenimente politice nu au mai fost o perioadă, adică până au plecat trupele sovietice iar Ghe. Gheorghiu Dej a cam rupt-o cu ruşii. Această rupere urma să-l coste deoarece în martie 1965, ruşii i-au dat paltonul înapoi. Un palton din blană de stejar. Curios e un lucru. Deşi a avut foarte multe victime omeneşti, deşi a înfometat poporul, la moartea lui Dej, lumea plângea de-adevăratelea. Am văzut ceremonia la televizor, eram deja în clasa a opta şi îmi amintesc fatul că se plângea. Acum cred că a fost vorba de o metădă tip himnoză în masă, ceea ce făceau şi acoliţii lui Hitler în marile lui adunări de propagandă. Cred asta, nu ştiu. O fază asemănătoare, dar mult mai hazlie a fost la înmormântarea, destul de recentă, a preşedintelui Coreei de Nord,
SFÂRŞIT (deocamdată)