O zgâtie de fată

Casa bunicilor era alcătuită dintr-o bucătărie de iarnă care avea o fereastră mică şi o sobă cu plită, la care mă încălzeam ţinându-mi mâinile deasupra, cu grijă, să nu mă ard. În cuptorul ei făcea maia nişte cozonaci rumeni şi mirositori, încât muream de poftă să-i mănânc calzi, spre supărarea ei şi încântarea bunicului meu, pentru că mereu îi făceam în ciudă şi-i luam, pe furiş, câte unul abia scos din cuptor şi-l rupeam în două şi-l înfulecam repede, să nu mă prindă. Nu pot să uit mirosul acela de rom şi de zahăr cu lămâie, şi de cocă bine frământată, semn că era mare sărbătoare în casă.
    Apoi era odaia bunicilor, mică şi tare primitoare cu soba ei de teracotă, cu cele două ferestre ce dădeau în grădina cu flori, cu dormeza cu ladă la cap, pe care sta cuminte un radio vechi, la care ascultau noaptea, pe furiş, Europa liberă, apoi făceau politică cu învăţătorul şi cu preotul din sat, care veneau  la ei să joace poker. Uneori jucam şi eu, doar aveau nevoie de mâna a patra, ziceau că sunt « mâna moartă », iar, în naivitatea mea, îi mai băteam câteodată, spre amuzamentul lor.

     Cea de-a doua cameră era odaia de la stradă, camera a bună, în care aveau şifonierul, cu hainele de sărbătoare, un pat mare, dublu și icoana cu Sfântul Gheorghe, de care mă speriam mereu, când îl vedeam cum ucide balaurul. Pe pereţi mai atârnau şi fotografii cu bunicul şi cu prima lui nevastă. O fereastră da spre stradă, alta în grădiniţa cu lalele, crini, zambile, narcise, dar şi cu viţă de vie.Tot în grădiniţa din faţa casei erau un cireş mare, mare, şi un păr cu pere pergamute, tare bune, pe care mă certam mereu cu copiii vecinilor, pentru că veneau seara, pe furiş, la furat de pere.
    Vara, bunicii  aşezau masa sub cireşul cu umbra lui răcoroasă, unde venea maia cu ciorba de curcan fierbinte, cu tocăniţa de ceapă şi cu lubeniţa rece, scoasă din fântână. Pe atunci nu aveau frigider, de aceea  mâncarea o puneau în găleată şi o coborau în adâncuri, unde era răcoare.
         In continuarea casei, bunicul construise o bucătărie de vară, cu trepte înalte, din ciment, pentru că era peste pivniţa în care ţineau butoaiele mari şi mici, pline cu vin şi cu  ţuică, şi putina cu murături, şi borcanele cu carne prăjită încă de la tăiatul porcului. Magazia cu grâne, hambarul pentru porumbii ştiuleţi  şi cocinele pentru porci completau şirul construcţiilor pe partea de nord a curţii. Perpendicular pe acestea se aflau grajdurile pentru cai, boi si vaci, iar în poduri  erau stivuite paiele şi cocenii.
    In spatele casei se găsea grădina cu legume şi cu pomi fructiferi. Adesea mă visez căţărată în prunii şi în piersicii cu fructe zemoase, sau mă văd prin via din curtea casei, gustând strugurii în pârgă. Dimineața, alergam în grădină, de unde culegeam niște roşii mari, dulci și parfumate, pe care le mâncam așa, spălate de rouă, ca pe mere. Ce gust nemaipomenit aveau roşiile alea!
     De foarte mică am crescut la bunici, pentru că mama trebuia să meargă la şcoală, fiind profesoară, iar tata lucra la calea ferată, în ture de douăspreze ore cu douăzeci şi patru, ca specialist electromecanic. De aceea, copilăria mea a fost strâns legată de existenţa bunicilor mei, la care am stat de la câteva luni ale vieţii mele până la vârsta de şase ani, când a trebuit să merg la şcoală.               
     Cel mai bine mă înţelegeam cu bunicul meu, căruia îi ziceam, ca în Oltenia – tica. Era un bărbat  extraordinar, care mă iubea foarte mult. Îmi amintesc cum mă ţinea cu drag în braţe, cum mă apăra când făceam vreo prostioară şi cum mă învăţa să mă comport ca un băiat, pentru că mă considera « băiatul lui ». E adevărat că eram cam băieţoasă ! Nimic nu mă speria, de aceea făceam multe pozne şi, în plus, încurajată de râsul bunicului, învăţam multe cuvinte care nu se găsesc în dicţionar.
     Bunicii mei lucrau în grădină, la vie, la tăiatul lăstarilor, la săpat sau la stropit, iar eu, o zgâtie de fată, mă jucam în casă, la răcoare, sau prin curte unde, câteodată, prindeam câte un puişor pufos de găină şi-l strângeam cu multă dragoste, până-şi da suflarea. Când nu mai mişca, începeam să plâng, pentru că nu mai aveam cu ce să mă joc. Se supăra rău bunica, dar nu m-a bătut niciodată. Sărea bunicul în ajutorul meu de fiecare dată:
     - Lasă, fă, fata în pace! Tu eşti de vină, de ce n-ai închis cloşca cu puii ? De unde să ştie copilul că nu trebuie să se joace cu ei…!
     Şi eu eram fericită, şi săream în braţele lui, şi-l pupam cu foc, luându-l de ambii obraji, franţuzeşte. Iar el se topea de bucurie :
  - Mânca-l-ar tica de băiat deştept ! şi mă pupa şi el.
      Altădată, într-o seară rece de toamnă, stam toţi trei în odaie, unde era o căldură sufocantă, pentru că maia trebuia să facă focul în soba de teracotă şi punea multe, multe lemne, că bunicul era cam friguros. Dar mai mult ei se temeau să nu răcească odorul. Şi cum săream eu pe dormeza cea mare, cu arcuri, bunica tot striga:
      - Stai locului, că strici patul!
      Insă eu continuam să sar liniştită, nici că-mi păsa. Îmi plăcea cum mă înălţam, mi se părea că sunt mai mare decât ei.
     Deodată, un hâtru bun de glume, bunicul mi-a zis cu o voce mieroasă:
     - Cătălina, dă-i şi lu’ maia o palmă, că şi ea e a noastră…!!                                                       
     Eu, copil alintat şi neînţelegând scopul, m-am apropiat de bunica şi, jap, i-am dat o palmă peste faţă, cu toată puterea. Biata de ea, nu s-a aşteptat la reacţia mea bruscă, spre totala încântare a bunicului, care se prăpădea de râs.
    -  Ololeo, obraznică ce eşti ! Tica ăsta n-are pic de minte, mai rău ca tine. Zău, bărbate, că n-ai minte deloc ! şi, frecându-şi obrazul înroşit, s-a întors către mine ameninţător:  O să te mai îngrijesc eu de-acum încolo…, lasă, lasă, o să vezi tu! El te râzgâie şi eu te spăl, îţi dau să mănânci şi tu… ! m-a certat ea cu lacrimi în ochi, pentru că o lovisem prea tare.
     - O, fă, că nu te-a omorât ! a sărit cu gura bunicu, ne jucăm şi noi! Nici de joacă nu ştii! şi iar a râs, mulţumit că o necăjisem pe maia.
     Zilnic, după multa alergătură prin curtea casei şi după masa de seară, când mă murdăream pe hăinuţe cu mâncare, urma ritualul spălatului înainte de culcare. Bunica încălzea apa pe aragaz (acum se modernizase, nu mai făcea foc în soba cu plită),                                                                                                                                                                                                                                             întindea pe patul din bucătărie o bucată de  plastic, sănu se ude cuvertura, peste care punea albia, o covată mare din lemn. Apoi o sprijinea cu câteva pernuţe, să nu se răstoarne cu fata, “Doamne fereşte!”. Când din oală ieşeau aburii, maia mă dezbrăca şi mă băga în albie, în urletele mele, apa fiind fierbinte. Bunicul asista dintr-un colţ, dând indicaţii, iar când bunica nu mai răzbea cu mine, pentru că obosea repede, venea şi el să o ajute.     
      Problema lor cea mare era când trebuia să mă spele pe cap. Ţipam ca din gură de şarpe, pentru că mă frecau cu un săpun de casă, făcut de ei cu multă leşie. Spuma îmi intra în ochi şi mă usturau foarte rău. Într-o seară (aveam vreo patru anişori), m-au chinuit atât de tare, încât am început să urlu şi să-i înjur:
       - Fir-aţi ai dracu de babalâci, nu sunteţi în stare să spălaţi un copil pe cap! şi urlam şi urlam...
       Când m-a auzit, în loc să se supere, bunicul mai să leşine de râs şi imediat a sunat-o  pe mama, să-i povestească toată tărăşenia. Fiind aproape de miezul nopţii, mare a fost spaima bieților mei părinţi, auzind telefonul:
        - Alo! Aveți un apel de la Râmnicu Vâlcea. Îl primiți? a informat-o centralista pe mama, cu o voce plictisită. Pe vremea aceea trebuia să faci comandă la centrala telefonică, apoi așteptai până îți era făcută legătura. Uneori așteptai și căte o oră până reușeai să vorbești cu cine doreai.
       - Da, da, sigur!  Alo! Tată, ce s-a întâmplat!? l-a întrebat mama, adormită şi cu frica în sân, să nu se fi întâmplat ceva rău cu fata.
       Că la ora aceea doar ei puteau să sune...!
       Dar bunicul nu putea să vorbească de râs. Râdea în hohote. Eu plângeam şi mai tare pentru că maia mă ştergea cu un prosop cam aspru, care mă zgâria. În receptor se auzea o hărmălaie de nedescris.
        -  Tată, ce-i cu fata? De ce plânge şi tu râzi, spune odată !
        - Hoo, stai liniştită! Am sunat să vă spun ce nepoată deşteaptă am. Ne-a înjurat şi pe mine şi pe măta, cică nu ştim cum s-o spălăm pe cap fără s-o usture ochii! Ne-a făcut şi babalâci…! Ha, ha, ha…! şi râdea întruna, ţinându-se cu mâna de burtă.
        - Of, tată, cât m-aţi speriat! Aţi dat în mintea copiilor, asta e! Hai,
potoliţi-vă şi, te rog, n-o mai învăţa atâtea prostii. O râzgâi prea rău, zău aşa, i-a răspuns mama, supărată, dar mulţumită că nu se întâmplase ceva rău.
        - Ştii ceva, Cătălina e băiatul meu şi nu mă învăţa tu pe mine cum s-o cresc…! şi, zdrang, a trântit receptorul, nervos că mama n-a apreciat cum se cuvine inteligenţa mea. Îi trecuse buna dispoziție.
      - Tata ăsta a dat în mintea copiilor, nimic altceva! Cât de  aspru a fost cu mine şi cum acceptă acum totul de la nepoata lui…! a bombănit ea somnoroasă şi s-a culcat la loc.
        Uneori, vara, când treburile în gospodărie erau prea multe, fie cu munca la câmp, fie cu îngrijitul animalelor din ogradă, sau în zilele când unul din ei se întâmpla să fie bolnav, atunci venea mama şi mă lua acasă, la oraş, deşi îi era tare greu să meargă la serviciu şi să aibă grijă şi de mine.
     Tata era mai tot timpul plecat pe teren, iar când venea seara acasă, cădea lat de oboseală şi nu se juca cu mine.  În orele când mama pleca la şcoală, venea să stea cu mine o mătuşă din partea lui tata, tanti Raisa, care nu avea copii şi de aceea se arăta foarte cunoscătoare în creşterea şi educarea copiilor. Era o femeie tare bună la suflet, dar foarte cicălitoare. Blondă, cu ochii verzi, cu un coc cât un ghem în vârful capului, cochetă şi foarte curată (în tinereţe fusese o frumuseţe de fată), acum avea un defect : vorbea tot timpul, încât mă minunam că n-o durea gura de atâta vorbit.
        - Stai cuminte, nu mai umbla de colo până colo ! Joacă-te cu păpuşile în colţul tău, nu le împrăştia prin toată casa ! Hai acum, să mănânci ! Uite, ţi-am pus lapte cu pâine în farfurie ! Fii atentă, pui mâncarea pe tine ! Of, ce copil needucat ! La cei trei ani ai tăi, nu ştii să ţii lingura în mână !... şi tot aşa, încât abia aşteptam să vină mama, să mă scape din mâna mătuşii ăsteia obositoare.
       Cea mai mare problemă în familia noastră era faptul că nu-mi plăcea să mă încalţ cu papucii de casă. Zilnic se iscau discuții pe aceeași temă. Bunica de la oraş, maia Tamara, o femeie micuță, durdulie, cu părul alb și fața blândă, îmi făcuse un capod din mătase roşie, cu guler galben, lung până la pământ, aşa cum aveau cucoanele care se duceau la spital, iar părinţii îmi cumpăraseră nişte papucei de casă, cu un pampon alb în vârf. Toţi mă admirau, numai eu, aşa micuţă cum eram, nu puteam suferi nici capodul, nici papucii. Parcă eram o bătrânică. Stăteam în casă, desculţă, cu papuceii în mână, şi înjuram, cum ştiam eu de la tica, de la ţară :
         - Fir-ar ai dracu de papuci, fir-ar ai dracu de papuci…! mormăiam eu, să nu mă audă mama, să nu mă certe.
         Într-o după-amiază, erau acasă şi mama, şi bunica Tamara, şi tanti Raisa, sora cea mare a bunicii. Mama citea ceva în sufragerie, bunica împletea o vestă pentru mine, stând pe canapea, iar tanti cârpea ciorapii lui tata, stând pe un scaun lângă fereastră, unde era lumina mai bună. Cum găsea nişte ciorapi rupți, îi şi cârpea, să facem economii, zicea ea. Băga o ciupercă de lemn în ciorap și-l cosea cu atâta migală, încât cu greu observai că sunt cârpiți.
       Eu mă jucam liniștită cu păpuşile, pe un covoraș, într-un colț din camera mea, dar fără papuci în picioare, desigur.
           - Cătălina, papucii… ! am auzit-o deodată  pe tanti, strigând cu glasul ei piţigăiat şi uşor alarmat, de parcă se întâmplase ceva extrem de grav.
  Eu m-am prefăcut că n-o aud. Mi-am văzut de păpuşile mele cărora le împleteam
două codițe subțiri.
    -  Cătălina, unde sunt papucii ? Vezi, că te spun lu’ măta ! și a început să-i caute cu
privirea pe sub pat.
       Văzând eu că nu am scăpare, am început să înjur în şoaptă, aşa cum făceam de o bucată de vreme. Auzindu-mă, tanti s-a îngălbenit, s-a oprit din cârpit şi a început lecţia de educaţie, cu o voce care se voia blândă.
       - Un copil binecrescut nu vorbeşte aşa urât. Părinţii tăi nu te învaţă ce trebuie. Nu se ocupă de tine. Iar cuscru ăla de la ţară îţi bagă în cap numai prostii. Ce-o să ajungă de capul tău !? O fetiţă frumoasă ca tine trebuie să vorbească frumos. Să ştii că, dacă mai vorbeşti urât, o să vină un şoricel şi o să-ţi mănânce limba. Uite, o să vină un şoricel mare, care nu-i iubeşte pe copiii răi. Ce zici, mai vorbeşti urât sau să chem şoricelul să vină, să rămâi fără limbă… !? a tot vorbit ea, cu năduf în glas.
        În casă s-a lăsat o linişte deplină. Mama şi bunica, ascultând vorbele pline de tâlc ale mătuşii, erau convinse deja că fata lor nu va mai spune niciodată ceva deocheat. Numai eu, întorcând uşor capul, am  privit-o cu nişte ochi mari, nevinovaţi, şi i-am răspuns calm :
      - Să vină, dă-l în p…da măsii de şoricel! şi m-am întors la jucăriile mele.
      Mama şi bunica au izbucnit în râs. Tanti Raisa, lovită în orgoliul ei de educatoare, a sărit, ca arsă, în picioare:
     -  Uite ce educaţie daţi voi copilului ăsta ! În loc să luaţi măsuri, râdeţi ! Nu mai vin niciodată pe aici, gata, s-a terminat…! Faceţi voi ce ştiţi!
     Şi a ieşit val-vârtej pe uşă, roşie în obraji, uitându-şi ochelarii pe ciorapii tatei, cârpiţi pe jumătate. A doua zi a revenit, desigur, că « trebuie să-i ajut pe copiii ăia, ce să fac ?! ». Și a oftat din greu.
      Când mama era acasă şi trebăluia prin bucătărie, eu mă ascundeam sub masă, unde-mi întindea dânsa o păturică, să nu răcesc stând pe gresie. Acolo mă jucam, în linişte, cu păpuşile mele, sau priveam la desenele din vreo carte pentru copii. Cel mai mult îmi plăceau pozele cu animale şi, deseori, o întrebam pe mama câte ceva despre viaţa lor.
-    Mamă, balena unde trăieşte ?
-    În apă, în oceane …
-    Ce-i aia ocean ?!
-    O apă mare, mare, mai mare decât Marea la care am fost noi.
    - Aha, de-aia nu trăiesc balene şi la noi în râu, că s-ar dezumfla…, am priceput eu…, şi mă uitam mirată la desenul în care balena arunca apă în sus, ca o fântână arteziană, stropind totul în jur.  
      Mama a râs cu poftă şi seara i-a povestit tatei istoria cu balena, mândră de fata ei cea isteaţă, spre nedumerirea mea, care nu înţelegeam ce era aşa de nemaipomenit în vorbele unei fetiţe de vreo patru anişori.
      Altă dată, fiind singure acasă, stăteam amândouă în sufragerie şi ne uitam la televizor, la un film istoric cu nişte turci, care veneau valuri, valuri şi răpeau copii, băteau bărbaţi şi femei, şi se luptau cu soldaţii români, într-un zgomot ce băgase frica în mine. Eu mă ghemuisem în braţele mamei şi nu înţelegeam mare lucru. Văzând eu cum erau fugăriţi băieţii şi fetele, m-am trezit întrebând :
  - De ce se bat oamenii ăia, că mi-e frică de ei!
      - Draga mea, odată, demult, turcii veneau în ţara noastră cu gând rău….
      - Ce sunt ăia ”turcii” ?
      - Turcii sunt niște oameni răi din altă țară care veneau peste noi să ne cotropească. Ne luau vitele, femeile și pe copiii care nu erau cuminţi şi-i duceau în ţara lor.
 - Şi ce făceau cu ei acolo, îi omorau ?!
     - Nu, îi făceau oşteni, ca să lupte pentru sultanul lor. O să înţelegi tu mai bine când o să fii mare, la şcoală ! m-a expediat mama, nervoasă că o întrerup din timpul filmului.
    Eu, tot nelămurită, am continuat :
- Mami, dar pe mine cine m-a adus la noi acasă ?
    Surprinsă de întrebare, s-a uitat la mine mirată şi mi-a răspuns scurt :
- Barza, dragă, o barză a venit şi te-a adus la noi… !
     Eu am rămas, pentru o vreme, pe gânduri, nelămurită. Cu mânuţele tot învârteam tivul rochiţei şi o priveam curioasă pe mama, care sta ghemuită pe recamier şi aproape că nu mai respira, atât de absorbită era de subiectul filmului. Zgomotul săbiilor, strigătele de luptă, gemetele răniţilor, ţipetele femeilor care se aruncau în fântâni, să nu cadă pradă în mâinile turcilor, toate astea mă înspăimântau şi mai tare. Supărată că mama nu se uita şi la mine, deodată am exclamat, punându-mi mâinile în șold, cum făcea bunica atunci când se necăjea:
       - Ce bine că turcii n-au prins și barza care m-a adus pe mine ! şi am răsuflat încântată de concluzia mea.
       - Ha, ha, ha ! un râs puternic a umplut sufrageria.
      Trupul mamei se zguduia de hohote. Mă uitam la ea cum nu putea să se mai oprească.  Şi, brusc, cu o dragoste pe care n-o mai simţisem până atunci, m-a luat în braţe şi m-a sărutat cu foc :
       - Iubita mea deşteaptă… !
      Lacrimi de fericire îi udau faţa, care se luminase aşa cum numai mamelor mulţumite li se poate întâmpla.
      - Da, cea mai mare bucurie a mea şi a tatălui tău a fost când barza te-a adus la noi acasă ! a continuat ea şi m-a sărutat din nou, renunţând să se mai uite la filmul ăla atât de înfricoşător pentru mine.
        - Şi nu să laşi să mă fure turcii ?
        - Nu, nimeni nu te poate lua de lângă noi. Tu ești iubita noastră, frumoasă și inteligentă. Mai bine, hai la culcare! Filmul ăsta nu-i pentru tine ! şi, luându-mă de mână, m-a dus în dormitor. M-a așezat în pat, a stat lângă mine, m-a strâns la pieptul ei şi m-a mângâiat pe frunte, până am adormit, liniştită că turcii cei răi nu vor putea ajunge până la noi să mă ia să mă ducă în țara lor. Știam că mama și tata mă vor apăra întotdeauna.
        Într-o altă seară, fiind foarte cald în apartamentul nostru de la etajul nouă, am ieşit cu mama pe balconul de la sufragerie, ca să simţim răcoarea nopţii. De la înălţimea aceea ameţitoare pentru mine, admiram luminile oraşului care se pregătea de culcare şi deodată, ridicând ochii, am văzut o stea căzătoare.
-    De ce cad stelele, mamă ? am întrebat, arătând cu degetul spre cer.  
    « Cum să-i explic ca să înţeleagă?! » şi-o fi zis, neştiind cum să mă lămurească…! M-a privit lung, încrețindu-și fruntea. Văzând că întârzie cu răspunsul, am dat din cap și m-am lămurit singură, ridicând un deget:
      - Ştiu! Pentru că s-au copt aşa cum se coc prunele din grădina de la tica, apoi cad pe pământ…!, şi am intrat în cameră, mulţumită de logica mea.
      Mereu o puneam în încurcătură pe draga mea mamă!
       Câte emoţii a mai avut ea când a trebuit să mă duc eu la şcoală!
       Mama s-a interesat care învăţător ar fi cel mai potrivit pentru mine şi a aflat că, în anul acela, când eu aveam doar şase ani şi două luni, învăţător la clasa întâi va fi tovarăşul Rădescu, un tânăr ambiţios, despre care toată lumea vorbea numai de bine. Se spunea că lucra cu elevii cu atâta pasiune, încât rezultatele la învăţătură erau dintre cele mai bune, mai ales la matematică. Iar tata dorea tare mult ca şi eu să mă las cucerită de acest obiect, pentru că el fusese un elev pasionat de algebră şi de geometrie.
        După ceva intervenţii pe la Inspectoratul şcolar şi pe la directorul şcolii, au reuşit să mă înscrie în clasa renumitului învăţător. Mândră tare de uniforma mea de elev - o rochiţă albă, cu pătrăţele albastre, şi un şorţuleţ albastru -, cu două fundiţe albe în păr şi cu un ghiozdan mai mare decât mine, m-am dus la şcoală, plină de emoţie.
      Dar mai emoţionaţi erau mama şi tata…
      Eram cea mai mică din clasă şi ca vârstă şi ca înălţime şi, de aceea, tovarăşul m-a aşezat în banca întâi, lângă catedră. Aproape că nu mă zăream când stăteam pe banchetă, doar capul meu încărcat de fundiţe anunţa că acolo este un copil, totuşi.
        Primele ore au mers bine. Tovarăşul ne tot vorbea de liniuţe, de cifre şi de litere. Eu încercam să stau cuminte, după cum mă sfătuise mama, dar mă plictiseam repede şi mă tot întorceam spre banca vecinilor, sau îmi legănam picioarele, lovind în podea, spre supărarea învăţătorului. Mereu mă certa, spunând că sunt neastâmpărată. « Ce-i aia, neastâmpărată ? », mă miram eu, dar nu ziceam nimic.
      Primul meu conflict cu acesta s-a iscat din cauză că mama n-a avut destui bani să-mi cumpere, încă de la începutul anului şcolar, un costum de trening pentru ora de sport, rămânând să-mi ia la salariul următor, « doar nu-i face sportivi de la primele ore!», gândise ea. Însă, cum ajungeam la şcoală, tovarăşul observa:
       - Cătălina, unde e treningul ?
       - Tovarăşu’, a zis mama că-mi ia !
           -  Bine, ora viitoare să vii în trening…!
      Dar eu tot fără costumul de sport m-am dus şi a doua zi.
           - Cătălina, data viitoare să ai trening, altfel nu te mai primesc la clasă! m-a ameninţat el.
         Speriată, am început să plâng şi acasă am făcut mare tărăboi că « nu mă mai duc la şcoală fără trening, că toţi copiii au, numai eu sunt mai proastă şi mă ceartă tovarăşu’ mereu ». Biata mama, ca să iasă din încurcătură, a împrumutat bani de la o vecină şi mi-a luat trening, ca să potolească spiritele. Dimineaţa, mândră că am şi eu costum pentru ora de educaţie fizică, am intrat în clasă, sigură pe mine. Tovarăşul, fără să se uite bine la mine, m-a întrebat :
    - Tot fără trening ai venit, Cătălina?!
     Eu, ieşind din bancă şi arătând pantalonii şi bluza, i-am răspuns pe un ton plin de satisfacţie:
      - Mi-a luat mama, ce, eşti chior!?
     Apoi m-am aşezat mândră la locul meu.   
     Toţi copiii au izbucnit în râs. Norocul meu a că învăţătorul avea simţul umorului şi a râs şi el, nu s-a supărat pe mine, ba i-a povestit şi mamei tărăşenia, la telefon, cerându-şi scuze pentru că nu înţelesese situaţia.
        Într-o zi, am avut oră deschisă la citire, lecţie la care au participat toţi învăţătorii din oraş. Aveam emoţii mari, fiindcă trebuia să ştim să citim şi să recităm foarte bine o poezie. Toată seara am stat cu mama şi am învăţat poezia, încercând să o spun cât mai frumos, aşa, ca pe scenă. A doua zi, în clasă era înghesuială mare pentru că, pe lângă băncile noastre, au fost aduse multe alte scaune, aranjate pe lângă perete, unde s-au aşezat musafirii.
     A început lecţia. Toţi copiii erau cu mâinile pe sus, eu la fel. Ridicam braţul cât mai sus, să mă vadă şi pe mine tovarăşul, dar, cum eu eram aşa de mică în prima bancă, iar învăţătorul sta în picioare, atent să meargă totul aşa cum gândise el ora, nu mă vedea. Punea să răspundă tot alţi copii, care nici nu recitau aşa frumos ca mine, credeam eu. Văzând că timpul trece, m-am supărat aşa de tare pe el, încât mi-a venit o idee genială: m-am urcat cu picioarele pe bancă, apoi  hop sus, pe pupitru, printre cărţi şi caiete.
     Un hohot de râsete a izbucnit în sală, iar tovarăşul a înmărmurit, privindu-mă cu nişte ochi mari, speriaţi.
     - Cătălina, ce-i cu tine aici?
     - Vreau să spun şi eu, pe mine de ce nu mă pui?!
    Şi am izbucnit în plâns, ştergându-mi lacrimile cu mâna.
- Bine, zii şi tu, dar nu e frumos ce-ai făcut…!
     Apoi m-a ajutat să cobor, mângâindu-mă pe cap.
     Printre sughiţuri, am recitat poezia, nu chiar cum o învăţasem cu mama, dar tot am fost aplaudată, spre bucuria mea. Bineînţeles că până seara tot oraşul a aflat de păţania de la ora tovarăşului Rădescu, mama neştiind ce să facă : să se supere pe mine sau să mă admire pentru curajul meu. După ce şi-a cerut scuze de la învățător pentru fapta mea, m-a sărutat, sfătuin-du-mă să nu mai fac aşa niciodată, că « tu eşti o fată cuminte şi deşteaptă şi trebuie să faci doar ce zice tovarăşul învăţător ! ».
      În oraş, locuiam într-un apartament mare, cu patru camere, tocmai la etajul nouă, parcă agăţat de cer. Deşi era spaţios (aveam camera mea, o bibliotecă bogată şi un  balcon mare, de unde admiram oraşul de sus, cu Dealul Capela şi cu râul Olăneşti, iar în depărtare zăream vârful Cozia, în zilele cu cer senin), eu oftam tot după casa de la ţară a bunicilor, unde eram tare fericită, alături de tica şi de maia. Acolo descoperisem lumea, sub ochii lor atenţi, acolo fusesem liberă, pentru că nimeni nu mă certa, nimeni nu-mi impunea cum trebuie să mă comport.  « Nu fă aia ! », « Stai locului ! », « Fii atentă cum vorbeşti ! », « Ţi-ai scris temele ! », « Ce-ai mai făcut azi la şcoală ? » şi tot aşa, zi de zi, încât cea mai mare bucurie a mea era când venea vacanţa şi plecam la bunicii mei dragi.
     Mereu și mereu le văd bucuria din ochi când mă aşteptau la gară, mă luau în braţe şi mă sărutau cu atâta căldură, cum nimeni n-a mai făcut-o vreodată de-atunci. Într-un fel mă iubeau ei și altfel mă iubeau părinții mei. Tânjesc după mulţumirea cu care maia tăia curcanul şi făcea ciorbă cu leuştean şi tocăniţă cu ceapă şi mărar, şi mămăliguţă, şi clătite cu dulceaţă de vişine, aşa cum îmi plăceau mie. Tânjesc după focul din vatră, unde adeseori cocea, în ţestul de pământ, o pâine mare cât roata carului, iar la jăratic coceam ştiuleţi de porumb. Ce gust şi ce miros avea pâinea aceea proapăt scoasă de sub jar, pe care o rupeam, fierbinte, şi o mâncam cu brânză proaspătă de vacă, făcută de maia mea cea bună şi blândă!
      Oftez după lumina din privirea bunicului meu, care se bucura, ca un copil,  atunci când făceam câte o prostioară, apoi săream în braţele lui puternice şi îl sărutam, ca să mă ierte. Sau după îngrijorarea lui când cădeam cu bicicleta şi mă loveam de pietrele din curte, julindu-mi genunchii. Căci eu, o zgâtie de fată, eram « băiatul lu’ tica » şi, de aceea, îmi permitea orice. Mi-e tare dor de bărbatul cel curajos care, la cei optzeci şi cinci de ani ai lui, s-a urcat pentru ultima oară în cireş, să culeagă cireşe pentru « băiatul »lui care venea, în ultima lui vacanţă de licean, la casa de la ţară.
       Dar cea mai mare durere a mea este aceea că n-au mai apucat să mă vadă studentă, aşa cum îşi doreau. Mama mi-a povestit că, în după-amiaza dinaintea morții lui, rămânând pentru un moment doar ei doi în camera cea supraîncălzită, afară fiind un ger de crăpau pietrele, a privit-o lung și, lăcrimând, i-a cerut să aibă mare grijă de fata lui ”ca de ochii din cap”...