Pană Înaripată (fragment din romanul Delia)

Unde-i omul acolo este și păcatul.
Delia a finisat antologia Metafore Românești în Hotelul Continental Cayo Coca din Cuba la 17 aprilie 2017 și a editat volumul online. Această metodă este minunată și avantajoasă. Cartea poate fi cumpărată din orice colț al lumii. Nu investești bani pentru un tiraj oarecare, apoi cari volumele la depozit, începi să le distribui prin biblioteci, rețele de comerț. Cine este interesat, face comandă și primește cartea acasă în câteva zile. Tirajul este nelimitat. Varianta online mai oferă încă un avantaj: dacă vrei să schimbi ceva în volum, să scoți, să completezi, să corectezi o greșeală, la urma urmei, poftim, în câteva minute rezolvi. Tehnologiile moderne de comunicare oferă posibilități enorme de a difuza opera proprie sau colectivă, în cazul antologiilor. Acum, când există cărți elecronice, edituri online, Delia nu vede nicio barieră nici pentru ea și nici pentru începătorii în ale exprimării prin mijloacele artistice. Dar, Delia vine dintr-un sistem unde totul era/încă mai este controlat și cenzurat. Nu oricine poate/putea să devină scriitor cu actele în regulă sau să fie acceptat în Uniunea Scriitorilor.

Delia a depus cerere de aderare de două ori, dar nici un rezultat până azi, necătând la faptul că are editate deja 12 cărți. Nu a fost acceptată în Uniunea Scriitorilor nici atunci când a editat o carte de unicat, ba chiar s-au găsit și scuzele de rigoare: “Păi, cartea fost scrisă fără acordul nostru. E prea generosă, include autori neconsacrați…” Sistemul vechi vine cu un bagaj greu de care nu se pot basarabenii debarasa.
Doar din simplul motiv că un el sau o ea l-a declarat “undeva” că e naționalist pentru că vorbește numai limba natală, limba mamei sau cazul Deliei care, în 1991, a scris piesa Unghiul Cercului, unde pleda direct pentru unirea cu Patria-mamă, i s-au închis în față toate ușile. Manuscrisul piesei a fost expediat la două concursuri: unul la Chișinău și altul la București. Nu a primit nici un ecou de la organizatorii concursului, în schimb, i-a dispărut, misterios, din casă mapa cu manuscrisul a două piese: suspomenitul Unghiul Cercului și Legile Cetății - o lucrare despre viciile omenești.
De parcă asta a fost puțin pentru cariera ei de scriitor, Delia, a mai îndurat încă ceva. A mai pierdut câteva manuscrise. Uneori se fură pur și simplu manuscrisul, care, colac peste pupăză, este doar numai într-un exemplar că nu se știa încă de calculatoare și copiatoare ca să-ți multiplici scrierile, și, du-te și cautăți dreptatea. Așa a pățit și Delia. A pierdut manuscrisul Pană Înaripată. S-a risipit nopți de-a rândul prin poeme, apoi, și-a luat inima în dinți și a sunat la redacție, s-a programat și a venit în ziua stabilită la domnul Niță Cârjă, redactorul revistei literare Cuvântul. Domnul Cârjă lipsea, spre mirarea Deliei, fiindca a fost încredințată de secretară că va fi primită de Dumnealui. În schimb, în fața ei s-a postat Oana Cireadă, colaboratoare la revistă.
- Buna ziua! Domnul redactor are o urgență în familie, a trebuit să plece mai devreme. Vă ajut eu.
Delia credulă și naivă ca un ed, i-a povestit Oanei că scrie și vrea să publice un cupaj de poezii în Cuvântul, cea mai prestigioasă revistă literară. A vrut să se vadă personal cu Dl. Niță Cârjă pentru că Delia este o mare admiratoare a creației Dumnealui și speră ca domnului redactor să-i placă versurile ei.
- Nici o grijă, Delia, voi transmite șefului manuscrisul, sper să-i placă. La revedere.
Au trecut luni bune. Delia citea lunar revista în speranța să vadă și versurile ei acolo la rubrica Debut. Știa că scriu mulți, revista e una, așa că se înarma cu răbdare și aștepta. Apoi a început să sune la redacție, dar, ba Oana nu-i, ba domnul redactor este în ședință… Într-o zi a lăsat ea gospodăria pe seama vecinei și a plecat la Chișinău. Patru ore de drum spre capitală i-au părut o veșnicie. Când a venit la redacție fără să anunțe, a fost primită cu multă ocară de secretară și răceală vădită din partea Oanei.
- Știi, versurile tale sunt slabe, nu merită să fie publicate.
- Bine, dă-mi manuscrisul.
- Care manuscris?
- Cum care? Cel pe care ți l-am dat pentru domnul Cârjă.
- Nu știu despre ce manuscris vorbești. La sigur s-a pierdut prin coșul de gunoi. Da ce, nu ți-ai păstrat o copie?
- Nu.
Prin corpul Deliei au trecut fiori. O sută douăzeci de poeme caligrafiate și copiate pe curat de zece ori. A trudit asupra fiecărui cuvânt, fiecărui vers.
- Vreau să-l văd pe domnul Cârjă.
- Nu este. E plecat la București, este invitat de onoare la Bookfest.
Delia a ieșit din redacție. Zăpăcită, mai nu a nimerit sub o mașină. Șoferul i-a tras o sudalmă de mamă, a numit-o chioampă, i-a tras o bleandă de a lipit-o de zidul unei clădiri, i-a mai zis o înjurătură de Dumnezeu și abea s-a reținut să nu o i-a iarăși la blenduit. Trecătorii râdeau, șoferii încetineau viteza și priveau la cele întâmplate. Unul a strigat: “Dă-i un picior în c.r și din partea mea. Vaca dracului, poți face pușcărie pentru o zăludă ca aceasta.”
- Scuzați, Vă rog, sunt derutată. Am primit o veste proastă numai ce.
- Ți-a murit cineva? - a intrebat șoferul cu interes, dar încă înferbântat.
- Nu. Mi-au furat un manuscrit cu poeme.
- Paștele mătii, ești scriitoare? De la voi se trag toate nenorocirile în țara asta. Voi urlați: Limbă Română, Alfabet Latin, Patrie - Mamă, noi vrem să revenim acasă. Pune mâna pe sapă și mergi la prășit, dobitoac-o. Lasă prostiile cu scrisul.
- Cine ești Dumneata de mă înjuri? Ce drept ai?
- Sunt patriotul țării mele. Da tu, ești o trădătoare de țară. Și tu ai strigat LariVieru (la revedere - N.A.) pe piață, și tu ai strigat Cemodan-Vokzal-Rossia (Valiza-Gara-Rusia - N.A.) pentru frații noștri ruși?
Delia și-a aruncat ochii la ceas și a văzut că e timpul să plece la gara auto. Avea autobus într-un sfert de oră.
- Nene, ce ne certăm noi? Politica se face acolo, sus. Hai să ne despărțim cu binișorul și să-i mulțumim lui Dumnezeu că suntem teferi și nevătămați. Dumneata, unde mergi acum cu mașina?
- Mă duc la Trușeni să cumpăr cireșe.
- Da eu mă duc acasă, la Salcâm. Patru ore cu autobusul.
- Mergi sănătoasă și nu te băga mai mult sub mașini, care nu ar fi situația. Viața este dăruită o singură dată, pretuiește-o. Iartă-mă că te-am înjurat. M-am speriat și eu.
Delia a plecat spre gară. Timp de patru ore s-a gândit la versurile ei pierdute, la incidentul cu nenea Căciulă, cum l-a botezat ea.
Niță Cârjă a editat o nouă carte de versuri. A douăsprezecea la număr. Una din cele mai bune din lirica basarabeană. Premiile uniunilor scriitorilor din Republica Moldova și România, Premiul de Stat, premiile Academiilor de Știința de pe ambele maluri de Prut au acoperit cu lauri munca scriitorului. Numărul invitațiilor la interviuri, lansare și prezentări de carte depășeau posibilitatea de a răspunde la toate. Critica a editat tomuri despre Pana Inspirată.
Delia a ajuns acasă obosită și derutată. A muncit prin gospodărie. Nu a privit știrile și nu știa nimic de noua carte. Când a venit revista Cuvântul, la care era abonată de când a fost înființată, a lăsat totul baltă și a început să citească rubricele dragi. În cuprinsul publicației a văzut un titlu foarte cunoscut ei. S-a bucurat, a crezut că, în cele din urmă, au fost publicate și versurile ei. A început să răsfoiască revista cu un sentiment de fericire. La pagina treizeci și nouă a găsit poza lui Niță Cârjă și un text scurt despre cartea Pana Inspirată. Urmau cinci poezii din manuscrisul ei, dar atât de bine șlefuite, că practic nu le putea numi ale ei, dar una a fost păstrată intactă:
În satul meu
Pădurile-s puține.
De acea eu,
Când risipă din hârtie fac,
Mă doare, mi-e rușine -
În satul meu se taie un copac…
“Doamne, cum așa?”, se întreba Delia. “Mâine merg la judecată, la procuror”, s-a gândit Delia. Nu a dormit toată noaptea. A doua zi, la ora nouă dimineața, a telefonat la redacție. I-a răspuns Oana.
- Oana, am citit ieri în revistă, sunt șocată.
- Ce ai citit, Delia?
- Cum ce? Versurile mele, dar nu știu de ce sunt atribuite domnului Niță Cârjă.
- Versurile sunt ale lui. Ce pretenții ai?
- Cum ce pretenții? Manuscrisul meu a dispărut, dar a apărut până la urmă. M-a plagiat domnul Cârjă?
- Ai vre-o dovadă?
- Da, am. Copia manuscrisului.
- Ei și ce. Se întâmplă când citești mult, începi a scrie ca Lușkin, Soare, Steamare etc. Se întâmplă, mai ales, la începători ca tine.
- Voi scrie la toate ziarele, vă dau în judecată. M-ați furat.
- Cine o să te creadă? Domnul Cârjă este academician, scriitor consacrat. Nu te fă de râs. Te vor crede bolnavă de cap. Și, fii mai deșteaptă, dacă vrei să te publici pe viitor. Apropo, mai ai poezii? Adă sau trimite prin poștă, îți promit că vei fi publicată.
Oana a pus receptorul în furcă, a aprins o țigară, s-a așezat cu picoarele pe masa de scris, și-a suflat zgomotos nasul, că suferă de gaimorit, și, a răsuflat cu ușurare: “Am scăpat și de toanta asta” - s-a gândit ea despre Delia. “Sigur, nu va îndrăzni să declanșeze un scandal. Cine este ea, o țărancă din Salcâm. Să stea la coada vacii. Da, va trebui din când în când să o publicăm. Scrie bine, dar ca manager nu face nici cât o ceapă degerată”.
Când Niță Cârjă a revenit de la București, Oana l-a bucurat că manuscrisul Pană Înaripată este doar într-un exemplar și autoarea este neutralizată. Cartea are un succes enorm, iar el a muncit ca un rob la operă, a șlefuit, a corectat. Da, a primit un braț de scânduri, iar el a fost acel care a pus manopera supremă, i-a dat valoare, a devenit o operă demnă de elita unde stă el acum. Nu e mamă cea care naște, dar acea care crește, l-a încurajat Oana.
Niță i-a dăruit Oanei dicționarul de rime alcătuit de Mihai Eminescu, o ediție publicată la Albatros în 1976.
La urma urmei, Niță Cârjă, tot a fost jecmănit, umilit și el, dar a știut să rabde, să ungă, să lingușească, să critice, să amenințe. El nu numai a luat, dar, a și dat, a dăruit câteva manuscrise. Lui Cozma Iachir care i-a salvat viața într-o seară, spre exemplu, i-a dăruit trei manuscrise, apoi l-a ajutat să le publice și să devină scriitor cu actele în regulă. În seara când l-a cunoscut pe Cozma Iachir, venea de la cenaclul pe care-l conducea. La Cenaclu fusese invitat actorul, scriitorul, umoristul Gheorghe Gurschi. Când venea Gurschi la Cenaclu, ședința se întindea ore bune peste program. Publicul pur și simplu nu pleca așa ușor. Aplauda, cerea la nesfârșit “bis” și atmosfera armonioasă plutea unind oamenii de creație și consumatorii de frumos - studenții - dornici de a cunoaște cât mai mult. Deoarece locuiește alături de sediul Uniunii Scriitorilor, mergea pe jos spre casă. Deodată, cineva s-a postat în fața lui și i-a zis:
- Bă, dă o țigară.
- Scuzați, nu fumez.
- Cum adică nu fumezi?
- Așa, nu fumez, nu-mi place, mă doare capul de la tutun.
- Acuș te lecuim noi.
Cineva, de la spate, l-a apucat de amble brațe și l-a proptit cu un genunchi. Cel din față i-a duhnit cu un fum de țigară ieftină și puturoasă în nas, dar cu mâna a început să-l achipuie pe la locul senzitiv. Niță, pacifist și calculat de felul lui, a încercat să remedieze situația cu binișorul.
- Vă plătesc, lasați-mă în pace.
- Cât dai și în ce valută?
- În ruble. În care valută mai poate fi vorba?
- Mă mârlanule, cu rublele să te ștergi tu la fund. Nouă ne trebuie ceva mai de calitate.
- Altceva nu am, primesc salariul în ruble. Haideți să ne înțelegem omenește.
- Da, de ce vrei să ne plătești? Ai păcate?
- Nu, nu am, dar, de ce mă atacați?
- Pentru că meriți.
- Nu cred ca am făcut ceva pentru care să fiu atacat în stradă.
- Măi, da Budulai, vă prostește bine - s-a auzit al treilea glas.
- Nu, nu sunt Budulai, seamăn cu el fizic mult, dar nu sunt Budulai.
Cel cu țigara puturoasă în dinți a intrebat:
- Aur, argint, icoane ai?
- Nu, de unde?
- Din expedițiile folclorice, spune lumea.
Niță a devenit suspicios. Băeții nu sunt huligani, sunt foarte bine informați despre viața lui. Budulai este numele eroului principal din filmul rusesc “Țiganul” interpretat de Mihai Volontir, actor la Teatrul “Vasile Alexandri” din Bălți. Rușii au impresia că moldovenii sunt țigani. Faima a pornit de la Puskin care a fost exilat în Basarabia și a scris poemul “Țiganii” la conacul din Dolna și în cartierele pline de salcâmi ale Chișinăului. De aceea, poate, Volontir a fost invitat la acest rol și toată Uniunea Sovietică îl cunoaște ca Budulai. Dar, Budulai, este și pseudonimul, știut de foarte puțini inițiați, a lui Gheorghe Roșcovan, deputat.
Cel cu genunchiul proptit in osia spatelui a inaintat violent, iar cel cu mâna pe testicole le-a strâns cu putere.
- Lăsați-mă în pace, a strigat Niță de durere.
- Care e acolo, măi, s-a auzit un glas autoritar.
Niță, crezând că e cineva de la miliție a strigat:
- Ajutor!
- Lăsați omul în pace, măseaua mamei voastre.
Cei trei s-au topit în noapte. Liniștit, fără să riposteze, au dispărut. Niță s-a îndreptat din șale și a respirat ușurat. Cineva s-a apropiat și a rostit:
- Dumneavoastră sunteți, maestre?
Maestre? Cineva l-a numit Maestru. E prima oară când aude acest epitet despre el. A surâs că și-a amintit și de “Vorba asta scurtă e ca mângâierea porcului pe burtă” din “Balada Maeștrilor” de Tudor Arghezi, poet român, interzis, ca și toată literatura de dincolo de Prut, dar citit pe ascuns de patrioți, propovăduit vădit de turnători, mai ales printre studenți ca să se găsească noi și noi dușmani ai stabilității statale în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Și-a amintit și de gluma colegului lui de breasla Vasile Căruntu, care, când este numit Maestre, răspunde: “Mai este, mai este.”
În fața lui Niță a apărut un bărbat de statură mijlocie, cu un târn în mână.
- Sunt Cozma Iachir, student, Maestre, dar mătur străzile că nu am cu ce trăi, am familie. Cine erau golanii care v-au atacat?
- Nu știu. Au apărut pe nesimțite și s-au topit tot, la strigătul Dvs.
- Nu ești obosit la lecții dacă mături noaptea străzile?
- Sunt, dar am tehnici de relaxare. Ați auzit, probabil, de meditație, de cele șapte cercuri energetice, ochiul al treilea.
- Da, de ochiul al treilea am auzit și citit prima oară la Nicolae Dabija. Are o carte, chiar debutul său, paremi-se. Dar, aceste tehnici nu contravin cu religia noastră?
Cozma Iachir a tresărit. “Religia noastră?”. Adică Niță Cârjă crede în Dumnezeu… În toiul comunismului înfloritor, un exponent în funcție, secretar de partid și membru veteran al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice vorbește despre religie. Ceva nu se leagă aici, s-a gândit Cozma, dar și-a revenit fiindcă el avea scopul lui.
- Nu știu, Maestre, nu prea merg la biserică. Sunt student ocupat, a răspuns Cozma, nici să arate că e credincios, dar nici să nu dărâme imaginea sa, în caz că Niță este religios.
- M-ai salvat de la necaz, Cozma. Vino mine la redacție să vorbim mai mult. Poți?
- Da, Maestre, vin cu plăcere. Dar pot numai după ora șase seara.
- Te aștept.
Cozma a început să hârșcâie cu mătura asfaltul, iar Niță a pornit spre casa sa, o vilă de toată frumusețea în centrul Chișinăului pe care a primit-o în anul când i-a fost decernat a doua oară premiul de stat pentru literatură. Acolo a locuit un lider de partid care a fost promovat la Moscova. Vila este în registrul de stat cu valoare de patrimoniu și este renovată la fiecare 5 ani. În spatele casei este o grădină cu liliac care se unește cu parcul Valea Morilor, despărțită de un grilaj de metal cu motive florale învolburate de-a lungul și de-a latul gardului. Deoarece relieful este aproape abrubt la capătul grădinii, nu are parte de mare deranj din partea hoților sau bețivanilor. Îi place grădina aceasta privată de ochi curioși sau invidioși. Aici se scrie bine seara când soarele apune lin în oglinda lacului si dimineața când răsare de după Dealul Viilor. Deoarece se făcuse aproape ziuă, a hotărât să nu se mai culce, ci să-l citească pe Arghezi. Avea un volumaș de versuri pe care l-a primit cadoul de la Pavel Nistreanu, un scriitor înzestrat, bun ca pâinea caldă, dar plecat devreme la domnul. Fiind student a mers cu un grup de colegi să-i ureze la Mulți Ani cu Sănătate în seara de Anul Nou. Acolo, spre surprinderea lui, a găsit-o pe Laura Păcuraru, colega lui de grupă, care se simțea ca acasă. Ajuta cu pusul pe masă, era alintată de stăpâni. Lui Niță îi plăcea Laura, chiar se gândea să înceapă o aventură, dar a fost șocat de declarațiile ei după vacanța de iarnă, când a întrebat-o ce legătură are ea cu Pavel Nistreanu.
- Suntem consăteni, vecini. Părinții mei au copilărit cu Pavel si Vladilena, soția lui. Noi, cei de la nordul republicii, Niță, suntem deosebiți față de cei de la centru și sud. Noi suntem mai bogați, fiindcă mergem în Rusia și vindem răsărită prăjită cu paharul, mere, fructe uscate, iar vara vindem cireșe, căpșuni, legume. Venim cu bani mulți și construim acareturi. Ai văzut tu la nord casă acoperită cu stuf sau gard prăvălit? La noi în casă sunt cel mult doi copii. Copii toți sunt cu studii, asigurați material. La sud și la centru este altă cultură: droaie de copii, se bea mult, chiar avem și o glumă: “Ce este o căldare de vin la 2 femei gravide?”. La nord femeile nu beau deloc, bărbații, la sărbători, închină țuică, că vin nu facem, e acru, poama nu se coace destul ca la sud sau centru. Dacă o fată sau un băiat se căsătorește cu cineva din alte părți e considerat rușine. “Vaca bună nu pleacă din sat niciodată” - se spune pe la noi.
Niță, atent la detalii, a înțeles că zilnic află ceva sau învață ceva nou. Făcea planuri să se însoare cu Laura Păcuraru, îi plăceau formele ei. Aflând despre legenda celor aroganți, a hotărât să-și caute o fată de teapa lui, dar, totuna s-a însurat cu una de la nordul republicii. Student fiind, venea de la Moscova în vacanța de iarnă, că după anul doi i s-a propus o bursă și a primit-o cu bucurie. În cupeu cu el mergea o familie: mama, tata și o codană frumușică. A înțeles că oamenii avuseră o călătorie frumoasă și erau mulțumiți toți. Când a rămas numai cu fata în compartiment, au făcut cunoștință, schimb de adrese și, a rămas foarte surprins să afle că și Tamara, așa o chema pe codană, e tot studentă la Moscova. Studiază Teoria și Istoria Artelor la Institutul de Arte V.I.Surikov.
- îți place să restaurezi opere de artă, să lucrezi la muzeu, să fii curator la case memoriale sau să fii critic de artă?, a întrebat-o Niță pe Tamara.
- Critic de artă. Tot ce ne înconjoară este artă. Arta de a săruta mâna. Arta de a zâmbi. Arta de a prezenta splendoarea unei flori. Criticul de artă decodifică mesajul și este puntea de legătură între creator și consumator. Nu-mi place titlul “critic”. Pentru mine înseamnă ceva sever, cârcotaș.
- Da eu, cred că e bine spus “critic”. Criticul mai are menirea de a alege grâul de neghină. Ca și criticul literar, de altfel.

***
Uneori Niță Cârjă avea remușcări că acceptă favorurile Oanei, dar vedea că ea lucrează din răsputeri ca el să publice mult și de calitate. Uneori e gata să renunțe la scrierele străine, are tot acum. E doctor habilitat, academician, are toate premiile posibile în literatură. Dar, e suficient ca Oana să-i aducă un manuscris proaspăt cu idei, viziuni, expresii care merită să fie geniale, să fie despuiate de stângăcie. Pentru fiecare manuscris de succes, Oana primea câte un cadou: șef de secție, Om Emerit, Ordinul Gloria Muncii, apartament în Chișinău ei, copiilor ei. El rezolva cu un sunet de telefon, ea, însă caută, studiază maldăre de maculatură, alege ce poate fi de folos pentru numele lui. Ea șlefuiește, cizelează, inversează, corectează, apoi pune pe masa lui de lucru opera cu forme, el îi dă arome, culori, nume. El culege lauri, iar Oana neutralizează autorii care pretind că opera lor e ascunsă în cărțile lui. Nu vor dovedi acest lucru niciodată. Va râde lumea de autorii începători că deja sunt atacați de vanitate. Se vor frânge. Iar dacă cineva va reuși să scrie noi manuscrise și le va publica sub numele lor, atunci, bravo. Invinge cel mai puternic.
Manuscrisul Deliei i-a plăcut mult lui Niță. Erudiție, clarviziune, romantism, modernism și realism. Un amalgam care se împletește armonios iar sensibilitatea intelectuală din manuscris redă materie profundă, nemărginită în spaţiu și timp, o mişcare continuă ce se revarsă în forţă și energie. Dorește să o cunoască personal pe Delia. A rugat-o pe Oana să-i publice cateva versuri la seria Debut. Lui Niță îi plac femeile, mai ales cele înzestrate cu talente. Lângă ele viața e frumoasă și plină. Loc dulce au toate, da creieri nu prea, se gândea el, trecând cu amintirile prin șiragul de trupuri înferbântate din viața lui. Pe unele le ține minte bine, chiar dacă au fost un timp scurt împreună cum ar fi o noapte în tren, două sau trei zile la o întrunire. “Femeile sunt ca fructele: fiecare are formă, culoare, aromă și un gust unic. Problema este că bărbații preferă salata de fructe.” - a citit undeva Niță și s-a mai liniștit. Lui nu-i este nimic străin din obiceiurile barbaților. A avut mai multe căsnicii. Are copii la casele lor, dar și la grădiniță. Are nepoți la universitate, dar și copii sugari. Femeile mor după el. Nu se poate apăra de ele. Cu unele a făcut copii că el a fost îndrăgostit lulea. Cu altele, doar că l-au cucerit prin inteligența și tactul lor. Câteva au născut copii, fără să pretindă la vre-un statut. Și, bărbatul este dat ca să-și împrăștie semința, să dăinuiască în visele femeilor îndrăgostite de el. Nu practica romane de serviciu, dar cu Oana e ceva special. S-a lipit de el pe neprins de veste încă pe când a venit la practică, fiind studentă la jurnalism. Apoi a angajat-o la serviciu în schimbul unui manuscris bunicel. Ea spune că este al ei. Dorește ca această carte să apară sub numele și măestria lui. Da, el avea măestrie, făcea minuni din stângăciile cu licurici. După acel manuscris, Oana știa cum să-și bucure și să-și fericească stăpânul. Cu ea e bine că nimei nu poate să presupună în ea amantă, apoi, ea nici nu este amantă. Oana are fanteziile ei pe care le scrie în poemele sale, destul de mature, dar este o sursă sigură de aprovizionare cu lucrări în baza cărora el își însailă operele sale care-i aduc faimă.
Da, nu e ușor să te camuflezi în metaforele furate, dar după multă trudă le dă viață nouă. A făcut carte serioasă la Institutul de Literatură “Maxim Gorki” din Moskova, unde a avut ca profesori: eseistul Evghenii Sidorov, dramaturgul Victor Rozov, poetul Leonid Derbeniov. Acum el este o somitate literară pe mapamond. A fost invitat în repetate rânduri cu prelegeri la universități, a citit mii de cărți, a reflectat asupra miezului din cuvânt. Tehnicile scrisului le-a însușit prin muncă asiduă, dar harul, această nesecată energie divină, îl veghează mereu, iar căile Domnului sunt necunoscute…
În acea seară când a revenit dezorientată de la revista Cuvântul, Delia și-a amintit cum a început să scrie. Era în clasa a cincea, la lecția de limba moldovenească, “așa se numește Limba Noastră cea Română în cadrul unor sisteme social-politice sau în capul unor mancurți”, s-a gândit Delia cu amărăciune. Profesorul, regretatul Vasile Fiodorovici Rusu, așa îl ține mine după tiparele în care a fost crescută, explica ceva important la tablă. Delia făcea un efort să înțeleagă, dar atenția ei fugea undeva, parcă se afunda într-o lume în care nu exista spațiu, oameni.
A luat stiloul și a început să scrie pe coperta caietului: “Motănașul Coadă Neagră/ A smântânit ulcica toată,/ Acum rupe-un ghem de lână/ S-o îmbune pe stăpână.” Parcă prin vis a văzut că profesorul se uită la ea, apoi a venit cu pași repezi că era distrasă de la lecție ca să-i flocăie cosițele, ceva firesc prin școlile din Basarabia în acea perioadă. Delia era într-o stare că nu se simțea în clasă, nu-i era frică de profesor. Continua să scrie. Domnul Rusu s-a apropiat de bancă și a citit ce a scris fetița pe coperta caietului. Nu a certat -o că scria pe caietul de la lecție, nu a certat-o că nu este atentă la tablă, s-a ridicat în vârful degetelor și, tiptil, a mers spre catedră. DA, S-a ridicat în vârful degetelor și a lăsat copila să scrie, a lăsat-o în acel miracol care a devenit pe urmă sensul vieții ei. Delia a scris câteva caiete de poezii în acea zi, caiete pe care le-a rupt mai apoi, că vecinul și colegul de clasă cu numele tot Vasile, ca și profesorul, a început să o poreclească poiatâ, de la poetă, când a încercat să publice și în presa pentru copii (Scânteia leninistă) din acele timpuri, a făcut o mare greșeală, desigur. Avea lucruri minunate acolo. Nu le mai poate reconstitui acum.
Care au fost factorii iluminării Deliei pentru acel moment se vede clar din versurile ei despre motănaș. Aveau pisici acasă, se juca cu ele, dar mai ales cu motănașii care apăreau în fiecare an și erau toți crescuți cu grijă până la maturitate sau repartizați la oameni de încredere. Apoi mai scria despre florile de prun, pe care le asemăna cu balerinele. Prunul, un pom roditor cu fructe dulci și zemoase, abunda grădina lor. Primăvara Delia putea să privească ore întregi la ramul înflorit și să vadă cum dansează florile ca niște balerine. Toate aceste observații s-au contopit în poeziile ei, un produs al imaginației de copil care vestea că la Călugăra s-a născut un om de creație. Consătenii se mândresc cu talentele lor și le onorează de câte ori este posibil. De asemenea cinste a vut parte și Delia când a fost invitată la școala din sat, a fost primită cu pâine și sare, cu un concert festiv care conținea creațiile ei. Călugăra pentru Delia este locul cel mai sfânt din lume pentru că acolo s-a născut, și-a luat zborul reușit spre culmi luminoase, i s-a permis în acel prim-moment sacru de iluminare poetică să scrie, nu a fost frustrată de profefosul ei de limbă și literatură.