Pelicula de celuloid

Agonia se apropia de sfârșit… cu ultimele convulsii, pământul dobrogean rezista coloșilor de metal, ce-i fragmentaseră trupul în două! Era sfârșitul primăverii. La kilometrul 48 se retrăgea ultima draglină… își arunca cu înverșunare cupa și da înapoi pas cu pas, centimetru după centimetru, distrugând rampa, pe unde până atunci aveau asigurat accesul în canal. Interesant cum se prevăzuseră în proiect toate aceste amănunte aparent nesemnificative. Pacea se instalase peste aceste tărâmuri, care niciodată nu fuseseră tulburate atât de brutal de mâna omului.   
     Într-o dimineață a văzut șerpuind magistrala albastră! Albia i se umpluse cu apă din Dunăre. Nu a crezut c-o vede aievea… i s-a umplut inima de bucurie, dar și de tristețe! Peste câteva zile va pleca la noul loc de muncă. Nu, nu era constructor însă constituia veriga cea mai importantă din sistem, fără de care nu se făcea nimic. Era mecanizatorul care scutea munca brută a mii de oameni, și îl încercau același emoții ca pe toți oamenii care-au lucrat împreună ani de zile.    
    Circula printre ei o zicală înțeleaptă…  Canalul s-a terminat dar lucrările continuă! Zâmbea ironic, însă nu-și vedea capul de treburi! Se mutau pe un nou tronson… Poarta Albă – Midia Năvodari, de fapt urmăreau traseul început și abandonat cu zeci ani în urmă.

Era mulțumit că ajunseseră la finiș! Lucrările de taluzare ar fi putut să dureze ani de zile până se finaliza lucrarea, însă acum puteau circula vapoare pe Canal… deci era funcționabil! 
Nu credea că poți avea atât de lucru la închiderea unui șantier… îi dădea dreptate domnului *Davidescu care i-a mărturisit:
     -   Cel mai bine e să începi un șantier! Se găsesc bani pentru orice, pe când la finalizare toate se fac cu economie!
  Deocamdată ordinul era să mute o parte din Secția I, la Năvodari iar restul utilajelor la Poarta Albă-Midia-Năvodari.
      A doua  zi au fost anunțați de vizita președintelui… începuseră să mișune tot felul de indivizi cu puteri depline… unii nu știau ce caută, probabil făceau parte din garda sa personală de corp, alții cu aparate de filmat hotărâți să imortalizeze aceste clipe.
     Dimineață, inginerul aproape terminase un deviz urgent de lucru. Trebuia să plece pe teren, și să urmărească lucrările, când directorul *Sava Corneliu, șeful lui… a pătruns în birou însoțit de un tip. După ce făcu prezentările, directorul dispăru în grabă, lăsându-l nedumerit în grija sa. Fără să piardă timpul omul interveni:
-    Tovarășul inginer… lucrez la TVR! Ce vreau de la dumneavoastră… să mergem pe malul Canalului, unde vom realiza un scurt metraj… niște recitaluri, spiciuri, poezii adresate conducătorului țării, cu ocazia terminării acestei grandioase construcții. Am ales câteva fizionomii mai deosebite, tinere și  am stabilit locația. Putem ajunge acolo cu mașina mea.
În timp ce îi spunea toate aceste lucruri, îl izbi neplăcut apelativul tovarășe! Ei nu se adresau pe șantier, și nici măcar la comandamente, decât cu domnul X… sau coane în cadru colegial. Fiind apropiați ca vârstă s-a împrietenit cu mulți colegi și se chemau pe numele mic… dar un străin să-i spună tovarășe? Nu se mai întâlnise cu această situație de

 multă vreme. Un singur om li se adresa așa… *comandantul Ivanov, căruia el îi spunea domnul comandant! La început a bănuit că vrea un ghid, un om care cunoștea locurile și circulația utilajelor! Ezită încă o clipă… ar face un lucru necunoscut pentru el, dar până la urmă cedă presiunii fără comentarii, dând din umeri,
-    Am foarte mult de lucru! Să mergem… spuse scurt.
-    Nu o să vă reținem prea mult! Îi promise omul.    
      Mașina, o asistență TV producție autohtonă, era plină de necunoscuți. Șoferul bătuse de câteva zile drumurile acestea. O luă pe drumul pietruit până la kilometrul 48, și se aventură curajos pe serpentine. Cel ce organizase această acțiune, scenaristul s-a urcat pe locul din față, și a continuat o discuție anterioară despre luminozitate, sensibilitatea aparatelor de filmat și proveniența lor, despre care își manifesta nemulțumirea un altul, probabil omul cu luminile și umbrele. După mai bine de jumătate de oră de ocolișuri, mașina coborî coama dealului și ajunse la cota +10, până deasupra zidului de sprijin. Era curent și vânt puternic. Săriră toți afară din mașină, și imediat ca furnicile, câțiva au dat jos din TV aparatura și trepiedele, montând camerele de filmat. Erau profesioniști, și știau ce să facă.  
     Au rămas patru inși, inclusiv el, nebăgați în seamă dar nu pentru mult timp, până scenaristul se îndreptă spre ei. Le-a adus niște foi… cei trei erau obișnuiți, nici măcar nu s-au uitat pe ele, însă el, curios își aruncă privirea pe hârtie. Erau câteva versuri dintr-o odă închinată nevestei președintelui, o strofă omagială, puerilă, forțată, dar nu o analiza el… aveau alți specialiști pentru asta!
-    Sunteți grăbit așa că voi începe cu dumneavoastră! Vă vom filma în timp ce recitați versurile!   
     Treabă simplă, nu va dura mult își zise el; începu să citească de pe foaie, scrisă cu litere uriașe, tipărite cu altfel de caractere... cum nu văzuse niciodată! Spre stupoarea lui nu îi convenea regizorului inflexiunile vocii sau timbrul, sau tonalitatea glasului, sau modulația, sau rezonanța glasului, sau Dumnezeu mai știe ce, deși își dădea toată silința! Probabil glasul lui avea ceva periculos sau chiar subversiv? Degeaba scenaristul se străduia cu talent, să îi arate cum ar trebui să intoneze corect. Nu reușea să-l imite și pace! Și-a adus aminte de scena din ,,Reconstituirea,, cu actorul George Mihăița… bine că acum nu lua bătaie, însă cuvintele poemului i se strecuraseră adânc în memorie, iar tonul vocii nu părea sincer. Degeaba a încercat de cel puțin cinci ori să îi corecteze glasul, regizorul a renunțat la el… cu părere de rău. Inginerul, devenise nervos să mai citească încă o data, și încă o dată aceleași gogoși. Scenaristul optimist, mai încercă pentru ultima oară sceneta, să fie convins că nu greșea, și îi dădu liber cu o hotărâre regretabilă. Inginerul a părăsit scena… spre rușinea lui,
-    Mulțumesc tovarășul inginer… luați mașina mea să vă ducă la sediu! Spuse politicos regizorul.
     El refuză acest serviciu, abătut de eșec și rușinat că nu putea recita poezia la standardele cerute. Era și putin îngrjorat. Orice terchea-berchea îl putea acuza de rea voință. Cum să nu poata recita ,,ditamai inginerul,, niște versuri dedicate "tovarașei"? Asta se putea interpreta tedențios oricând și de oricine. Îngândurat, a luat-o pe jos… pe scurtătură, folosind poteca bătută de el atâția ani de zile. În nici cinci minute a ajuns în birou, unde își termină rapid devizul. 
     Își mai aminti de bancul care circula în folclorul socialist din zonă:
     "Bulă, la școală, recita de zor colegilor o poezioară
     -  De la Dunăre la mare
        Am făcut un canal mare
         Să se plimbe cu bărcuța
         Ceaușescu și Lenuța!
Învățătoarea înnebuni când îl auzi, dar vorbi cu el :
-    Bulă, te rog să nu mai reciți așa ceva la școală.
Peste câtva timp, oră deschisa. Destinată construirii canalului Dunăre - Marea Neagră. Ora a decurs minunat. În final, inspectorul, că asta e treaba lui să complice lucrurile, întreba clasa dacă are ceva de spus personal despre marea opera inginerească. Toți elevii cu mâinile pe sus. Evident, fu ales Bulă, care începu să turuie, spre spaima tovarașei învățătoare:
     De la Dunăre la mare,
     Am construit un canal mare
     Să se plimbe cu vaporul
     Ceaușescu și poporul!
Invățătoarea jubila. După plecarea inspectorului, îl luă deoparte pe Bulă și-l întrebă:
     - Bine, măi Bulă, cum e cu povestea asta pe care o tot sucesti?
     - Ei, prima variantă era politica internă a clasei, și a doua era politica externă!
Inginerul începu să râdă în sinea lui. Ce să facă dacă nu era dotat pentru politica externa?


* Ștefan Ioan Davidescu  autorul memorialului ,,Călăuză prin infern,,
* Directorul Sava Cornel
* Ivanov Nicolae – comandantul Șantierului Național al Tineretului
 

     Fragment din textele antologice, ,,Înghițiți de pustiu”, volumul II, proză, din memorialistica comunismului, adunate si finanțate de Munteanu Mongolul Mircea.