Din Africa, cu dragoste

O vedeam destul de des de la fereastra mea, când pleca sau se întorcea acasă.
Părea că face parte din categoria acelor femei inaccesibile, care tratează sau mai bine zis, are pentru cei din jur un fel de dispreț intelectual, un soi de blazare care te ținea la distanță, însă pe măsură ce o cunoşteai mai bine, puteai uşor să-ți dai seama că nu e deloc aşa, că atitudinea ei e mai degrabă un fel de prudență în ce priveşte oamenii...
De o eleganță sobră, fără a fi senzuală, atrăgea mereu privirile. Astăzi, pare că nu se grăbeşte. A închis uşa de la intrare, apoi a privit cerul pătat doar de câțiva nori ireal de pufoşi şi deloc amenințători şi s-a îndreptat cu mersul ei princiar în direcția Muzeului de Artă Contemporană.
Era îmbrăcată într-un pantalon lejer de culoarea nisipului, cu un tricou fără mâneci, mulat, şi un trenci mătăsos ce părea mai degrabă un halat, dar care îi conferea eleganța-i consacrată.
Adeline avea o poveste destul de stranie şi dureroasă, peste care se pare că trecea cu dificultate.
În urmă cu zece ani s-a căsătorit cu un conte de undeva , din Anglia, ea neavând sânge nobil, doar o sumă frumuşică de bani, casa în care locuia şi acum şi mai multe bijuterii de valoare, rămase în urma morții neaşteptate a părinților ei, într-un accident.

L-a iubit sincer pe conte, era acel gen de iubire care te orbeşte, care te împiedică să accepți adevăruri dureroase.
Contele, la puțin timp după căsătorie, şi-a arătat caracterul deloc nobil, înşelând-o şi tocându-i o mare parte din avere la jocurile de noroc, viciu ce părea că îi guvernează viața. Adeline a înțeles repede că acest coşmar trebuie să înceteze şi că salvarea ei va veni odată ce îl va părăsi. Aşa că, într-o zi a dispărut pur şi simplu, întorcându-se acasă, unde totul din jur îi trezea amintiri dureroase legate de dispariția celor dragi ei. Avea un talent nemaipomenit de a asculta şi mai apoi a reda pe hârtie, poveştile oamenilor, iar în scurt timp acest lucru a consacrat-o.
Bărbații au devenit un subiect tabu în preajma ei. Puținele prietene ce le avea, evitau pe cât puteau, astfel de subiecte în prezența ei, pentru a nu-i trezi sentimente ce se pare că o răneau profund.
Astăzi s-a hotărât să viziteze Muzeul de Artă Contemporană, un loc cosmopolit prin prezența celor ce vizitau şi a celor ce expuneau aici: pictori, sculptori, fotografi, veniți din diverse colțuri ale lumii.
Ajunsă pe scara de la intrarea în muzeu, era cât pe ce să fie pusă la pământ de un tânăr chipeş, cu o barbă blondă şi ochi verzi şi veseli, care alerga din direcția opusă. În urma ciocnirii celor doi, femeii îi căzu plicul de sub braț, ajungând câteva scări mai jos. Bărbatul se aplecă grăbit să-l ridice, iar şuvițele lui blonde şi lungi, i-au acoperit fața şi o parte din umărul stâng. İmaginea o făcu pe Adeline să zâmbească scurt.
-Vă rog să-mi iertați stângăcia, rosti roşindu-se tânărul. Mă grăbesc şi de aceea...
Adeline îl măsură cu privirea-i neiertătoare şi încuviință doar cu un gest al capului, în semn că-i iartă neatenția.
-Cred că mi-am dat seama cine sunteți, mai adăugă bărbatul-Adeline Smith, scriitoarea atât de rafinată în descrierile din cărțile sale...
Adeline zâmbi cu un aer cât de cât condescendent, iar tânărul prinse curaj.
-Permiteți-mi să mă prezint: numele meu este Arthur J. Keith...
Adeline în acelaşi timp cu bărbatul adăugă:
-Fotograful...
-Da, doamnă, chiar el.
--Ți-am văzut ultima expoziție de la New York, adăugă ea, întinzându-i mâna. Mă bucur să îl întâlnesc pe cel a cărui îndeletnicire este subiectul ziarelor de mult timp!
-Mă flatați! Aş putea să afirm mult mai multe despre dumneavoastră, şi toate la superlativ, spuse Arthur, şi o privi cu o sclipire jucăuşă în ochi. Ar fi o onoare pentru mine să am posibilitatea să mă revanşez pentru că v-am adus "daune" fizice, mai adăugă fotograful, zâmbind. Am putea lua micul dejun împreună...sau cina, cândva...nu vă forțez mâna...
-Nu prea iau masa cu străinii, veni răspunsul pripit al Adelinei, şi sprâncenele ei s-au adunat într-un tic ce
i-a întunecat fața, dar în scurt timp trăsăturile i-au revenit la acea normalitate, totuşi destul de rece...
-Încă o dată, îmi cer scuze pentru incident, adăugă bărbatul stânjenit.
Adeline dându-şi seama de penibilul situației creat de refuzul ei categoric, scoase din plicul ei elegant, o carte de vizită şi i-o întinse grăbită lui Arthur.
-Uite, ca să nu mă crezi totuşi o sălbatică, la fel cum sunt animalele din fotografiile tale, ai aici datele mele şi telefonul, poate ne vom întâlni cândva...
-O, nu speram la acest gest! Mulțumesc! Cu siguranță o să vă caut! Acum, vă rog să mă iertați...mă aşteaptă o conferință de presă în Down Town. O zi fără incidente, vă doresc!
Rostind aceste cuvinte, Arthur s-a îndepărtat grăbit, iar Adeline îşi continuă drumul spre intrarea în muzeu. Ajunsă în hol, o zări pe Miriam, una din puținele ei prietene de nădejde, care îi făcu semn cu mâna, ca să fie mai uşor de reperat.
-Te-am aşteptat puțin...Ai întârziat...
-Da, păi, am avut o " coliziune" pe scări, cu nimeni altul decât Arthur J. Keith, fotograful.
-Fotograful...suspină destul de sonor Miriam...Şi?!
- Şi cam atât! A fost destul de stânjenitor...
-De ce nu mi se întâmplă mie aşa ceva?! E un burlac atât de râvnit, oftă încă o dată Miriam.
-Da?
-O, da! De parcă nu ți-ai putut da seama! L-ai văzut doar cum arată! Vrei să mergem în aripa de vest? Are acolo expuse câteva fotografii.
-De ce nu, doar de asta suntem aici, să vedem lucruri, zâmbi Adeline.
Fotografiile lui Arthur îți tăiau respirația, reuşeau să fascineze!
-"Din Africa, cu dragoste", inspirat titlu, nu-i aşa Miriam? Lumea sălbatică imortalizată cu atâta măiestrie , expresivitate şi rafinament...
Întoarsă acasă, Adeline îşi aruncă pantofii neglijent lângâ pat şi se prăbuşi în confortul saltelei. Cu ochii dincolo de tavan, visa la o Africă de poveste. Recunoscu încă o dată în sinea ei , că Arthur era un maestru desăvârşit al imortalizărilor.
Zâmbi oarecum fără să vrea şi ochii minții îi deschiseră tărâmurile Africii, aşa cum nu le ştia. Se vedea pe un platou stâncos, deasupra ținuturilor împânzite de animale, toate în căutare de hrană sau apă. Alături de ea, leii, regii supremi ai savanei, priveau orizonturile sângerii, înconjurând-o, fără ca femeii să-i fie vreun moment teamă. Platourile constituiau regatul leilor. Nici un alt animal nu avea îndrăzneala să le urce. Două leoaice viguroase îşi lingeau puii cu gesturi materne, aproape umane. Nările tremurânde ale singurului mascul din haită, adulmecau aerul . Soarele, mai apoi, s-a pierdut după orizontul roşiatic, iar zgomotele străine acelor locuri, o treziră pe Adeline din visul ei de Africa. Pentru un moment, nu îşi dădu seama ce se întâmplă cu ea, dar imediat orologiul, ca o veritabilă piesă de muzeu, a bătut ora exactă.
-Nemaipomenit! Se surprinse gândind cu voce tare Adeline. E dimineață! Am dormit îmbrăcată!
Într-adevăr, era ora 7 dimineața. Se ridică din pat cu mişcări grăbite, se dezbrăcă de ținuta şifonată deja şi în drum spre duş a deschis radioul. Îi plăcea să-l asculte în timp ce era sub apă.
"Întrerupem maratonul muzical, pentru o ştire deloc îmbucurătoare", se auzi vocea impersonală ce venea  dinspre radio.
"Cunoscutul fotograf Arthur J. Kheith, a fost implicat într-un tragic accident rutier, aseara, în jurul orei 23,00. În urma impactului cu un alt autoturism, intrat pe contrasens, o persoană şi-a pierdut viața, iar celebrul fotograf se află în stare comatoasă, la spitalul Stroger. Medicii se luptă pentru a câştiga bătălia cu moartea. Vom reveni cu amănunte"...
Adeline lăsă să-i cadă buretele din mână, în timp ce apa continua să-i biciuiască fața. Părea că are simțurile paralizate. Nu a fost în stare o bună bucată de vreme să ducă mâna la robinet şi să oprească apa. Într-un final, după minute bune, reuşi să ajungă în dormitor, unde începu , cu gesturi mecanice, să cotrobăie prin dulap după ceva de îmbrăcat.
Telefonul începu să sune cu un sunet ascuțit, parcă amplificat, greu de suportat.
Adeline ridică receptorul şi de la celălalt capăt auzi glasul unei necunoscute:
-Bună dimineața. Numele meu este Mary Stone; vă sun în calitate de recepționistă a Spitalului Stroger. Vă fac legătura cu medicul chirurg Alfonso Garcia.
După două minute de aşteptare, se auzi vocea bărbatului, care ,presupunea Adeline, ar fi medicul.
-Bună dimineața. D-na Adeline Smith?
-Da. Chiar ea...
-Sunt dr.Garcia; v-am contactat într-o problemă delicată. Îl cunoaşteți pe Arthur J. Keith? Îi sunteți rudă?
-Nu, îl cunosc foarte puțin, răspunse Adeline, evitând să dezvolte subiectul.
-Cartea dvs de vizită a fost găsită asupra pacientului nostru, care, din păcate, a suferit un accident...şi cum nu am putut intra încă în posesia unor informații asupra familiei sale, ne-am gândit că poate sunteți în măsură să ne ajutați...
- Da, sunt bulversată de-a dreptul! Tocmai am aflat de la radio...Îmi pare tare rău, însă nu fac parte din familie, adăugă cu tremur în voce Adeline.
-Trebuie să ne consultăm urgent cu un membru al familiei sale
-Nu pot decât să vin să-i fiu alături într-un fel sau altul...
În scurt timp, femeia părăsi locuința, se urcă grăbită într-un taxi, şi nici nu şi-a dat seama cum a ajuns pe holurile spitalului.
Doctorul Garcia stătea de vorbă cu o tânără frumoasă, blondă, pe a cărei față se instala îngrijorarea, pe măsură ce doctorul îi spunea ceva...
Ajunsă în dreptul lor, Adeline i se prezentă doctorului.
-Încântat să vă cunosc...îmi pare rău pentru circumstanțe, adăugă acesta...Între timp  a ajuns la noi,
d-şoara Keith, sora pacientului nostru.
Cele două femei s-au salutat grăbite, devenind mai apoi atente la spusele doctorului.
-După cum spuneam, d-şoară Keith, este imperios necesar să ne grăbim în a demara această operație, pentru că numai aşa am putea să îi acordăm şanse de viață şi normalitate fratelui dvs. Creierul său este afectat, avem nevoie de semnătura dvs.
-Aş putea şti care sunt riscurile...şansele...întrebă foarte preocupată tânăra. Ştiți, doctore, eu numai pe el îl am...de altfel şi el numai pe mine...
-Pot să vă spun doar că operația este vitală...iar despre reuşita ei vom putea vorbi abia după...
-Bine, eu voi semna, am încredere în echipa dvs, vă implor redați-mi-l pe Arthur!
Adeline simți impulsul de a o îmbrățişa, ca un semn că îi este alături, iar fata se aruncă disperată în brațele ei, ca şi cum de acolo venea salvarea sa şi a fratelui său.
-Doctore, estimați cât va dura operația?
-E o intervenție dificilă...am alături o echipă redutabilă de încă trei medici şi cinci cadre medicale, în total suntem nouă. Operația poate dura între 6 şi 8 ore. Ați putea pleca şi să reveniți, sau dacă doriți, puteți aştepta aici...
Cele două femei au rostiti aproape în acelaşi timp scurt şi categoric:
-Vom aştepta aici, cât va fi nevoie!
Doctorul părăsi holul şi în scurt timp reveni cu actele pe care tânăra la semnă în mare grabă.
O linişte apăsătoare s-a lăsat mai apoi.
Cele două femei s-au aşezat pe o bancă oarecum resemnate, fără a-şi spune nimic o bună bucată de vreme...
D-şoara Keith rupse tăcerea:
-Nici nu mai ştiu dacă m-am prezentat...Mă numesc Sophia...Sophia Keith...
-Numele meu e Adeline Smith. Doar ieri l-am cunoscut pe Arthur...îl ştiam numai din lucrările sale şi din mass media...
-Doamne, ce se va întâmpla?! exclamă deznădăjduită Sophia. E singurul meu sprijin. Îl iubesc atât de mult! Din cauza mea nu s-a căsătorit, nu s-a ataşat de nimeni...de frică să nu fiu rănită în vreun fel...
-Ne asemănăm oarecum, se surprinse vorbind Adeline, şi parcă nu-şi recunoscu vocea.
O luă în brațe pe Sophia şi mult timp au rămas într-o nemişcare şi o aşteptare copleşitoare...
Au trecut mai bine de 7 ore de când medicii se luptau pentru a-i salva viața lui Arthur, fotograful care a înfruntat pericolele Africii de atâtea ori, dar care a fost înfrânt de un stupid accident de maşină, timp în care nimeni nu şi-a făcut apariția din sala de operație.
Adeline şi Sophia erau într-o stare de nervozitate şi nelinişte, dar încercau să-şi stăpânească aparent, emoțiile, tocmai pentru a nu se influența negativ una pe cealaltă.
-Nu crezi că durează prea mult? o întrebă Sophia pe Adeline.
-Să ne păstrăm calmul şi încrederea, draga mea. Doctorul a spus 6-8 ore...
-Da, ai dreptate! Să nu deznădăjduim. Arthur e un om atât de bun şi onest, încât mi-e imposibil să admit că Divinitatea i-ar putea juca vreo farsă...
După ce a termină fraza, Sophia lăsă capul în pământ şi toată ființa ei  părea că s-a micşorat, de parcă era apăsată pe umeri de o grea povară...
Au trecut şi cele 8 ore, iar din sala de operație nu venea nici o veste...
Când ceasul din hol arătă că s-a mai scurs încă o oră şi 3 minute, uşa blocului operator s-a deschis şi primul care şi-a făcut apariția a fost doctorul Garcia. S-a prăbuşit pe o bancă în timp ce-şi scotea masca . Aura lui nu părea să fie a unui om foarte mulțumit. Avu însă puterea să se ridice şi să se îndrepte spre cele două femei.
-A durat mai mult decât ne-am aşteptat, articulă el...
-Totul e bine, rezultatul e unul bun? intrebă precipitat Sophia.
-Viața lui Arthur a fost salvată, dar...
-Doamne-Dumnezeule, sper că nu e ceva foarte grav! adăugă Sophia.
Adeline o cuprinse peste umeri şi o trase aproape de ea, într-un gest matern...
Amândouă aşteptau cu înfrigurare ca doctorul să-şi continue relatarea.
-Din păcate, spuse el, centri motorii au fost foarte afectați şi suntem rezervați în ce priveşte capacitatea lui de a mai merge...cel puțin pentru un timp...
Mâinile Sophie au căzut pe lângă corp într-un gest de neputință, iar Adeline a simțit cum un frig năpraznic ii cuprinde toată ființa.
-Totuşi, nu o să ne dăm bătuți, spuse doctorul. Vom încerca să facem totul pentru el! Este nevoie să stea în izolare câteva zile, iar în funcție de evoluția sa , o să îl puteți vedea, dar nu mai repede de săptămâna viitoare...o să vă transmitem  când o să puteți veni la el...
Adeline întinse mâna doctorului, în semn de mulțumire, în timp ce Sophia părea sleită de toată energia şi nici nu îi mai auzea pe cei doi...
În cele din urmă cele două au părăsit spitalul...venea curând o altă noapte...
-Nici nu te-am întrebat în ce parte a oraşului locuieşti, spuse Adeline.
-În Skokie...stăm în Skokie.
-Eu stau mai aproape, pe Melrose. Vrei să vin cu tine să ne ținem de urât?
-Vrei tu asta?! se învioră puțin fata.
-Da, dacă o să stăm împreună, ne va fi mai uşor amândurora...dar numai dacă nu deranjez...
-O, nuuu! Sunt absolut singură.
După o călătorie de aproximativ 45 de minute cu taxiul, au ajuns în fața casei lui Arthur şi al Sophiei. Casa, impozantă, ca mai toate casele din zonă, avea multă verdeață în jur, atât cât îi permitea întunericul Adelinei, să vadă . Ajungând înăuntru erai plăcut surprins de atmosfera specială creată de lucrările lui Arthur, care te transpuneau în lumi de poveste.
-O, ce minunăție! exclama Adeline.
-Nu-i aşa? Şi când te gândeşti că fratele meu nu mi-a dat voie să la aşez prin casă! Spunea că e o formă de egoism narcisist să-şi împânzească locuința cu propriile lucrări...Dar în fața mea cedează mereu, zâmbi scurt Sophia.
-Te-a luat vreodată în călătoriile lui în Africa?
Nu...eram prea mică şi mereu îmi spunea că e prea periculos. Urma să plecăm în câteva săptămâni...Nici nu ştii cât am aşteptat această călătorie!...şi fața Sophiei se întunecă din nou...
-O să o faceți! Promit să îți fiu alături! Cine ştie? Poate mă luați şi pe mine cu voi...
Tânăra o privi cu drag pe Adeline şi pentru o secundă avu încă o dată puterea să se însenineze...
Într-un târziu cele două au adormit, însă dimineața devreme, Adeline s-a trezit cu gândul la starea fotografului.
Se pare că nici Sophia nu mai dormea, pentru că din bucătărie venea miros îmbietor de cafea.
-Bună dimineața, eşti trează de mult timp?
-Nu, doar de vreo jumătate de oră. M-au sunat de la spital să-mi spună că starea lui Arthur e stabilă...
-Înseamnă că lucrurile decurg bine...Nu ne rămâne decât să avem răbdare...
În timp ce îşi bea cafeaua, Adeline a deschis un album voluminos cu fotografiile marca Arthur J. Keith.
-"Răutatea e un leu care începe mai întâi prin a sări asupra stăpânului său.", a citit cu voce sonoră Adeline.
-Da, e un proverb african, care îi place fratelui meu. Uneori îşi însoțeşte fotografiile cu proverbe sau poezii africane.
-"Frica este mai mare decât pericolul care o provocat-o", dădu din nou glas Adeline, unui alt proverb ataşat în album.
-E uşor de observat cum tot ceea ce face e plin de profunzime, de aici succesul incontestabil pe care îl are, mai remarcă femeia.
-Fratele meu nu poate să facă nimic, fără a-şi jertfi o părticică din sufletul lui imens...Noi am crescut fără părinți. Ne-a purtat de grijă sora mamei, mai mult mie, pentru că Arthur era destul de mare...Am rămas singuri când aveam mai mare nevoie de ei. Îți aminteşti, poate , acel incident nefericit din Africa , din urmă cu 13 ani, când un avion american s-a prăbuşit în junglă?
-O, da, a fost atât de mediatizat incidentul la vremea aceea, adăugă Adeline.
-Ei, în acel avion au fost şi părinții noştri...De Africa ne leagă atât de multe lucruri, bune şi rele...ai noştri făceau de ani buni misionarat acolo...
Poate de aici dorința permanentă a lui Arthur, de a se întoarce acolo...e un fel de dragoste şi fascinație, amestecate cu o doză de ură...
-Avem atâtea în comun! Şi ai mei s-au prăpădit într-un accident de maşină, spuse Adeline...
-Se pare că nenorocirile ne guvernează viețile, suspină Sophia.
Timpul trecea, în timp ce femeile îsi făceau confidențe şi tot mai mult o legătură nevăzută, de suflet, se instala între ele...
Zilele ce au urmat, au primit veşti de la spital cum că starea lui Arthur e în parametri preconizați de medici şi nu le rămânea decât să aştepte. Au ieşit în parcul din apropiere, au făcut mici cumpărături, iar serile le dedicau amintirilor şi destăinuirilor.
În cea de-a şasea zi de la operație, au fost anunțate că e timpul să îl vadă pe Arthur.
Ajunse la spital, au fost poftite în salonul-rezervă, cu un singur pat, unde a fost transferat Arthur. Pereții de un alb impersonal îți confereau o stare de răceală. În pat, bărbatul era de nerecunoscut: părul lui superb dispăruse, iar în locul lui erau bandaje, ce aproape că îi acopereau în întregime capul.
Când cele două s-au apropiat, mâna bărbatului a tresărit, parcă ar fi vrut să vorbească din vârful degetelor. A clipit rar şi ochii i s-au umplut de lacrimi, totuşi nerostogolindu-i-se pe obraji.
Sophia îi luă mâna şi i-o apropie de fața sa, apoi îi sărută degetele.
Adeline continua să stea nemişcată.
-Scriitoarea...articulă Arthur...te-am"accidentat", dar tot eu am ajuns la spital!
-Mă bucur tare mult că m-ai recunoscut! exclamă Adeline.
-Eşti greu de uitat, crede-mă...vrei să-mi dai mâna?
Acum femeile îl țineau de mâini, de parcă de acest lucru ar fi depins însănătoşirea lui. Nu mai voiau să-i dea drumul!
-Tot răul a adus şi ceva bun! zâmbi barbatul. Altfel bănuiesc că nu ai fi acceptat să ne întâlnim...
-Ei, nu poți să ştii...şi mai ales, chiar aşa rău te-am speriat, că ai rămas cu această impresie la adresa mea? Atât sunt de îngrozitoare?!
-Da! Mi-ai dat fiori, zâmbi Arthur...
Asistenta a intrat în salon şi, discret, le-a anunțat pe cele două ca e timpul ca pacientul să se odihnească.
L-au sărutat uşor pe fruntea lui bandajată şi au plecat, uitându-se spre pat încă o dată.
Arthur, sub imperiul calmantelor, a închis imediat ochii, zâmbind...era oarecum fericit.
Femeile au părăsit spitalul mai împăcate, mult mai împăcate.
Sperau într-o zi de mâine ce ar putea duce la un liman...
Arthur se cufundă într-un somn adânc...Căldura Africii îl toropea.
Vedea zările sângerii, apoi deschise cu ochii minții o carte şi începu să citească o poezie scrisă cu dragoste, ură şi înțelepciune de N.Cage Florentiny:
"Iată locul dintre Nicăieri şi Niciodată
Răscrucea vieții mele
Unde nici un drum nu se opreşte.
Iată, eu îți prezint Trecutul
Negrul cu ochi albaştri de oțel-Ura
Biciul tremură încă în mâna sa crispată
Vezi, el calcă în picioare
Toate visurile mele de libertate
El îmi ară măruntaiele
Semănând grânele violenței
Vezi? el destramă copilăria mea,
Africa mea pierdută pentru totdeauna"...
Literele au început să se topească în mierea orizontului, până când Arthur le-a pierdut sensul...
Platourile stâncoase îl aşteptau. Leii, prietenii lui, îl priveau cu aceeaşi condescendență greu de înțeles, iar acum, venită parcă din visul ei, şi-a făcut apariția Adeline şi toate trăirile lor s-au contopit, dând naştere unui vis nou, unei lumi noi, numai a lor...Sophia se zărea în depărtare, sub platouri, mângâia un pui pierdut de antilopă, în timp ce căuta din răsputeri să-i găsească mama.
Arthur o îmbrățişă pe Adeline, într-o aşteptare tihnită ca soarele savanei să dispară la răscrucea dintre noapte şi zi. Ochii animalelor începeau să arunce luciri stranii în noaptea ce încet se instala. Arthur era vesel, râdea alergând, prins de mâna Adelinei cu o legătură nevăzută, dar care îl țintuia în mod plăcut. Îi simțea aroma parfumului ei de liliac, cel pe care îl iubea atât, îi simțea răsuflarea aproape de tâmplă şi era fericit. Alerga, alerga, alerga...
Un zgomot de uşă trântită îi curmă visul de Africa, dar mai ales de Adeline...
La cinci săptămâni de la accident, Arthur părăsea spitalul într-un scaun cu rotile. Medicii considerau jocul hazardului eventuala lui vindecare... Sufletul său semăna cu apa care se adună într-o piatră, dar poate că apa înghețând va reuşi să fărâme piatra în mii de bucăți şi astfel s-ar elibera!
Se simțea pierdut în neputința sa de-a mai avea pământul sub picioare...
Sophia îi era mereu alături. Angajase un fizio-terapeut şi o infirmieră care se ocupau îndeaproape de el. Adeline îi vizita în fiecare seară. Improvizau poveşti, citeau, ascultau înregistrări cu poezii africane, jucau şah, iar femeia pierdea de fiecare dată cu bucuria de a-l face pe Arthur să se simtă bine.
După opt luni de la întoarcerea acasă, fotograful continua din răsputeri să se lupte cu nemişcarea.
Soneria de la intrare suna în felul binecunoscut deja şi Sophia îi deschise uşa cu bucurie, Adelinei.
-Hei, voi, cei din casă, ce mai puneți la cale?!
Arthur îi veni în întâmpinare cu căruciorul, iar femeia se grăbi să-l sărute pe frunte, aşa cum îl obişnuise deja. El a zâmbit fericit, închizând ochii.
-Ne-am gândit că ar fi nimerit să ai şi tu cheia de la casă, să o scutim de o muncă în plus pe Sophia, glumi Arthur. De aceea, uite, ți-am făcut şi ție una!
Adeline ezită să întindă mâna după cheie, dar în cele din urmă o luă.
-Am o veste...nu ştiu dacă o să vă bucure sau nu...Voi pleca...
-Unde şi mai ales pentru cât timp? o întrebă Arthur.
-Trebuie să plec în Europa...o editură franceză mi-a propus să-mi publice ultima carte, cu clauze contractuale care mă avantajează...şi mai vor drepturi de publicare asupra a cel puțin trei viitoare cărți...Acest lucru implică insă, participarea mea la turneul de promovare, lansare, ceea ce mă va ține o vreme departe de voi...
Fața lui Arthur trăda un ameste de bucurie cu îngrijorare...
-Şi cu mine cum rămâne?!
-Dar , nu eşti singur, dragul meu! O ai pe Sophia şi pe cei care te îngrijesc, şi bineînțeles că mă ai pe mine în inima ta, nu-i aşa? Sau vrei să zici că nu mă iubeşti? Spune-mi, nu o să mă uiți, nu-i aşa? Tu eşti băiatul meu din suflet...Nu mă vei trăda!
-Ba da! În lipsa ta mă voi căsători cu o văduvă bogată, care vrea un olog! aruncă un spirit de glumă Arthur.
-Băiete, vrei să mă întristezi?! Ai putea să mă trădezi astfel?! Nici nu am plecat şi deja mi-e dor de tine, de Sophia şi de serile noastre...Ştiu că ai ales să nu primeşti pe nimeni aici, poate e vremea să îți redeschizi uşa şi inima, Arthur. Sunt mulți cei care țin la tine...
-Nu vreau să fiu compătimit, să inspir milă...
Arthur îi sărută mâna şi mult timp nu îi mai dădu drumul.
Au petrecut ultima seară dinaintea plecării Adelinei, destul de apăsătoare, aflată sub imperiul inevitabilei despărțiri.
Adeline îi citi o poezie din cartea lui preferată:
Africa( L.Hughes)
"Uriaş adormit, te-ai odihnit odată...
Acum văd limpede norii grei de furtună,
În ochii tăi treji: Tunetul,
Iată marea minune!
Fiecare pas al tău
Dezvăluie umbletul nou
Al coapselor tale brune..."
În cele din urmă, femeia părăsi locuința celor doi, cu inima strânsă, însă fără să o arate, pentru ca Arthur să poată accepta totul mai uşor...
După plecarea Adelinei, Arthur a reflectat mult timp la îndemnurile ei de a nu se izola, de a reînnoda legăturile interumana avute înaintea accidentului.
-Are dreptate Adeline, a fost oribil din partea mea să refuz dreptul prietenilor de a-mi fi alături.
-Dar, aminteşte-ți, Arthur, de câte ori am încercat şi eu să te determin să faci lucrul acesta! se auzi glasul Sophiei de undeva, de lângă fereastră. Trebuie să comunici cu cei din jur... dacă vrei să n-o pierzi pe Adeline, trebuie să-ți demonstrezi ție şi ei că vei reuşi, eu am încredere că asta se va întâmpla...
La aprope un an de la nefericita întâmplare, Arthur şi-a declinat pentru prima dată, dorința de a părăsi locuința.
Sophia radia şi prima care a aflat de schimbare a fost, bineînțeles, Adeline.
-Nu-mi vine să cred, dă-mi-l te rog pe fratele tău !
-Hei, luptătorule! Acum încep să te recunosc, spuse ea, înainte ca Arthur să apuce să articuleze vreun cuvant. Sunt, însă taaare geloasă! Ştii de ce, nu-i aşa?! Pentru că nu ai făcut asta când eram lângă tine! Sunt geloasă că nu pot să particip la "Marea evadare"!
-Hei, frumoasa mea! Ce faci? Câți francezi ai subjugat cu prezența ta halucinantă, cu mintea ta sclipitoare?
-Inima mea e deja dată...nu cred că îl cunoşti pe acest cavaler...E bun, isteț şi mai ales blond! chicoti Adeline.
-Măi, să fie! Şi nu prea poate să meargă...cred că-l ştiu din vedere...Norocosul! Mă întrebai ce am de gând...Păi, o să mă întâlnesc astăzi cu David şi Irene, alţi îndrăgostiți de Africa, pe care i-am cunoscut chiar acolo, pe continentul sângeriu...ce-i drept, mi-e cam jenă...de multe ori am refuzat să-i văd, de când...
-O să te înțeleagă, Arthur, dacă sunt prieteni adevărați, o să te înțeleagă...
În acea după-msă, multe suflete au regăsit împăcarea...
David şi Irene şi-au promis lor că nu îl vor abandona vreodată pe Arthur.
Adeline zâmbea fericită gândului că o oarecare normalitate se contura pentru omul ce îi devenise suflet-pereche, fără ca legătura lor să fi trecut prin toate experiențele unui cuplu adevărat.
Sophia era bucuroasă pentru fratele său şi...pentru că, în sfârşit, Jordan, băiatul de culoare, atât de curtat, de la cursul de istorie, şi-a oprit privirea asupra ei.
Se înseninau orizonturile...
Viața trebuie trăită aşa cum ne e dată, cu toate imperfecțiunile ei...viața e unică şi ireversibilă...e drum cu un singur sens, cum îi plăcea adesea Adelinei, să spună. Viața trebuie trăită până la capăt, pentru că e un dar primit necondiționat, şi nu poți să îți refuzi singura şansă de a fi călător în irepetabila lume pământeană. Acestea erau gândurile care încheiau acea zi.
"Fericirea cere să ai ceva de făcut, ceva de iubit şi ceva la care să speri", îsi aminti Arthur alte vorbe din înțelepciunea Swahili.
După turneul de 4 luni şi jumătate, obositor, dar atât de prolific pentru cariera scriitoricească a sa, Adelina coborî din avion cu o nerăbdare uşor de înțeles. Îşi dorea atât de mult să fie lângă Arthur.
În ultimele convorbiri telefonice, el a evitat tot timpul să dea amănunte despre cum decurg recuperările fizice şi psihice, ceea ce Adelinei i-a conferit o stare de nelinişte, gândindu-se că poate Arthur începe să o uite, să o abandoneze, cine ştie, poate chiar s-o înlocuiască.
La ieşirea din aeroport, Sophia, însoțită de un chipeş străin de culoare, o aştepta şi fata i-a alergat în întâmpinare, fericită să îşi strângă în brațe draga ei prietenă. Cele două s-au reîntâlnit cu atâta iubire, la fel cum ar face-o două surori.
În sfârşit, după câteva minute, timp în care tânărul asistă la scena dintre cele două, venise şi rândul lui să fie prezentat.
-Draga mea, el e Jordan, despre care ți-am vorbit...
Adeline întinse mâna şi spuse cu zâmbetul pe buze:
-Jordan cel râvnit de fetele de la cursul de istorie!
Tânărul, dacă ar fi avut pielea albă, cu siguranță şi-ar fi trădat fâstâceala, roşindu-se. De o amabilitate elegantă, atipică tinerilor de vârsta lui, o salută pe Adeline şi îi replică:
-Mă bucur să te cunosc! Ai devenit o legendă vie pentru mine, atâtea lucruri bune mi s-au spus despre tine! În ce priveşte faima mea de Casanova, cred că e puțin exagerată...
-Sunt flatată că nu mă vorbesc prietenii de rău pe la spate! Şi de data asta, Adeline zâmbi amuzată.
Cei trei au urcat în maşina lui Jordan şi au plecat spre locuința Adelinei.
Pe drum, subiectul principal, a fost, bineînțeles, despre succesul cărții ei, şi mai ales despre starea lui Arthur.
După toate întrebările puse în mare grabă de femeie, cei doi tineri s-au privit în tăcere, apoi i-au răspuns scurt:
-Arthur e bine...te aşteaptă...
Răspunsul i se păru sec Adelinei şi o bănuială că e la mijloc ceva ce ea nu ştia, îi încolțise în minte...
-Îmi doresc atât de tare ca el să nu se fi schimbat, să  nu mă fi uitat, spuse ea şoptit...
După ce îşi lăsă bagajul şi făcu în pripă un duş, se schimbă într-o ținută elegantă şi lejeră, iar acum era gata pentru întâlnirea cu Arthur.
În binecunoscutul cartier Skokie, în locuința sa, bărbatul, se presupunea că îi aşteaptă...
Au intrat zgomotoşi în hol, însă acolo nu era nimeni. Adeline se îngrijoră puțin. I se confirma bănuiala că sentimentele fotografului ei drag s-au răcit, o uita încet...
-Am sosiit! Strigă cu putere Sophia. Nu răspunse însă nimeni...Au intrat cu toții în sufrageria goală şi Adeline se lăsă să cadă pe sofa, profund dezamăgită.
După câteva minute, ce femeii i-au părut o veşnicie, uşa biroului s-a deschis şi în cadrul ei, în picioare, ajutat de o cârjă, îşi făcu apariția Arthur, cu acelaşi zâmbet ce l-a consacrat, cu părul ce îi creştea, cu barba şi privirea de pe scările Muzeului de Artă Contemporană.
Adeline rămase țintuită pe sofa, iar genunchii refuzau să o ajute! După un oarecare efort reuşi să se pună pe picioare şi să se îndrepte spre bărbat, însă amuțise...
-Hei, celebră doamnă, nu îmi vorbeşti?
Doamne, dragul meu, lasă-mă să-mi trăiesc momentul de fericire pură, pe care nu credeam că îl voi atinge!
Îl îmbrățişă cu atâta dragoste, iar el se sprijini uşor de umerii ei, semn că obosise puțin...
S-au aşezat pe sofa, timp în care ceilalți doi îndrăgostiți au dispărut din încăpere...
Un sărut pasional, cum nu mai avusese până atunci, i-a unit minute bune şi totul în jur s-a topit, lumea dispăruse, au rămas doar ei şi Fericirea lor unică şi irepetabilă...
-Iartă-mă că am fost rece în ultimul timp, dar asta a făcut parte din planul surprizei pentru tine! Mi-ai fost alături când nu mai aveam speranță...Nu multe femei ar fi făcut asta în lumea nebună în care trăim...Tu eşti motivul însănătoşirii mele, rațiunea mea de a trăi...
-Doamne, Arthur, de abia acum încep să fiu intimidată...până acum nu m-am prea gândit la asta...tu eşti mai tânăr decât mine...ai viața în față...pe când eu...suspină Adeline...
-Uită-te la tine,Minunato! Eşti conştientă cât de bine arăți?! Te sperie un fleac de 4 ani diferență, "băbuța" mea?! glumi Arthur în stilu-i caracteristic...
-Dar tu erai venerat de femei, înainte...
-"Dacă luna plină te iubeşte, de ce să te îngrijorezi în privința stelelor?
Lasă-ți iubirea să fie precum ploaia încețoşată...să vină încetişor, însă să nu inunde râul"...aşa îi răspunse el cu alte cuvinte din îndepărtatul continent care, cuminte îi aştepta...
Noaptea i-a găsit îmbrățişați. Nu-şi mai doreau nimic.
AVEAU TOTUL!