Pietre și oameni

Vijelia a izbucnit pe la ora 2. Era o duminică liniștită, puținii oameni care mai locuiau încă în satul Burnești se întorseseră de la biserică, aveau o biserică mică, de lemn, făcută de niște canadieni, adică români emigrați în Canada, și nu se știe de unde și până unde aflaseră despre ei, despre satul lor, și cum n-aveau de niciunele și iarna trebuiau să care morții cu caii peste deal până în vale, să îi îngroape la cimitir, și uneori, când erau zăpezi mari, stăteau cu mortul neîngropat și câte-o săptămână până se domolea viscolul, și le făcuseră o bisericuță mică, dar frumoasă, unde venea din când în când să slujească preotul din vale. Odată cu ridicarea lăcașului s-a înființat și cimitirul, pe un teren în coastă, la nici 100 de pași de biserică, donat de un bătrân care a fost, de altfel, și primul om îngropat acolo. Să tot fi fost 15 ani de atunci. Deschiderea cimitirului fusese o dorință mare a oamenilor din cătun, dar unii dintre ei păreau acum să regrete, căci biserica și satul începuseră să se golească în timp ce cimitirul creștea și morminte proaspete răsăreau în fiecare an. Acuma, la drept vorbind, n-aveau de ce să le pară rău, era un lucru bun că aveau și ei un loc al lor de odihnă veșnică, și satul se golea nu din cauza cimitirului, ci pentru că era un cătun izolat, unde se ajungea cu greu, peste dealuri, fără locuri de muncă, fără semnal de telefonie și tinerii plecaseră déjà în alte locuri, peste deal în Valea Popii, în Schitu Golești, în Mioveni, unde puteau să-și câștige traiul. Școala se închisese de mult, afară de nepoți veniți în vizită, copii nu mai erau în sat, rămăseseră cu toții vreo 14 familii, 50-60 de oameni care își lucrau pământurile și-și așteptau moartea.

Când a izbucnit vijelia bătrânii n-au fost foarte mirați. De dimineață se simțise o boare de vânt rece suflând dinspre munți, semnul că se schimbă vremea. Ploaia venea întotdeauna dinspre miazănoapte, de la munte, și aducea cu ea belșug și distrugere. Când a început să dea piatra, câteva femei citeau déjà acatiste, s-au oprit și au aprins lumânarea de la Paști, și au aruncat afară, în urgie, bucățele uscate rupte din florile păstrate ‘’de la domnul Hristos’’. Ruperea de nori însă nu s-a potolit. Ba chiar piatra a început să spargă geamuri, și apa să se strecoare pe sub tocurile ușilor de lemn. Tanti Costandina, cântăreața și clopotara, a ieșit cu greu, în bătaia pietrei, a urcat în clopotniță și a început să tragă lung, a jale, doar clopotul mic, până când cerul a început să se însenineze, și n-a coborât decât atunci când ploaia se oprise aproape de tot. S-a dus acasă, și-a fiert un ceai și a început să se ungă cu puterea ursului, căci piatra o tocase bine la dus.
A ieșit apoi un soare luminos ca în povești, îmbrăcând tot satul în aur. Băltoacele prinseră a se zvânta și aproape că auzeai gheața topindu-se și apa intrând în crăpăturile pământului. Fusese secetă mare și toată natura se bucura de darul căzut din cer, deși fusese câștigat cu preț mare, așa cum o dovedeau frunzele scuturate din copaci și trifoiul încurcat din holde. Era însă destul de devreme, vara abia începuse, și era încă timp ca semănăturile să-și revină și recolta să fie bogată. Ori, fără ploaia aia, riscul era mult mai mare, căci era exact perioada când plantele au nevoie de apă, ca să crească și să dea rod. Așa că oamenii au ieșit în curți, apoi pe uliță, mai degrabă veseli decât supărați, după ce fiecare mersese să-și vadă grădinile.
A venit apoi un huruit mare, tot din sus, de pe malul apei, și frunzele au prins a tremura în sălcii. Când primarul Șerbănoiu Benone a primit telefonul a rămas câteva clipe descumpănit, apoi a început să șuiere, cu mirare și aproape cu admirație : Tsssss, tocmai Slănicul să se umfle așa ! Hai, dacă era Topologul ori Vâlsanul, ori măcar Râul Doamnei, care sunt râuri mari, cu apă multă când se topesc zăpezile de pe munți, mai înțelegeam, dar Slănicul ? Apoi, fără să aștepte sosirea polițistului, era duminică și era unul singur de permanență, în comuna vecină, s-a urcat în mașină și a plecat peste deal spre Burnești. Cei de la situații de urgență la care sunase îl sfătuiseră să aștepte, că poate va fi căzut vreun copac pe drum, poate calea e ruptă, vijelia se poate întoarce oricând, dar n-a mai avut răbdare, a vrut să vadă numaidecât cum Slănicul, gârlice puturoasă care seacă în verile secetoase, se putuse mări în asemenea hal cât să vină spumegând, să roadă malul și să amenințe casele cătunului. Benone era chiar de acolo, din Burnești, mama lui trăia încă în sat, și el trăise acolo până plecase la liceu la Stâlpeni, își făcuse rost în vale, dar nu uitase de cătun, de când ieșise el primar se făcuseră niște lucrări : cimitirul, o antenă mai puternică pentru semnal la telefon, și repararea drumului. Nu reușise încă să-l asfalteze, era scump și complicat, oficial era drum forestier, nici măcar comunal, și nu se dădeau fonduri pentru așa ceva. Apoi trebuiau podețe, scurgeri, parapete, și comuna n-avea bani pentru asta. Adusese însă câteva mașini de spărtură de piatră de Albești și se circula oricum mult mai bine ca înainte, deși știa că taf-urile care scoteau lemnul din pădure aveau să-l rupă iară. Asta e, n-ai ce face, va aduce iar piatră și-l va podi, până la urmă de asta e primar, să facă treabă, să repare ce se strică nu să se plângă. Oamenii din cătun îl votaseră prima dată pentru că era de-al lor, apoi se bucuraseră când ieșise primar și îl căutau de fiecare dată când vedeau mașina la poarta maică-sii, de trebuise săracul Șerbănoiu să-i muștruluiască, că e și el om, are și el program liber, nu poate să muncească zi lumină. Îi primește cu mare plăcere dar să vie la audiență la primărie. Oamenii s-au plâns : cum să venim noi, oameni bătrâni peste deal, n-avem mașini, n-avem cu ce, dar apoi văzând că totuși, și fără reclamațiile lor, făcea treabă, l-au lăsat în pace și nu l-au mai bătut atâta la cap. Așa că acum primarul se gândea să refacă măcar câteva camera din conacul boierului Iorgu Băjan, ditamai clădirea, fostă anexă a CAP-ului, abandonată de la revoluție, și să facă acolo un punct de lucru al primăriei, să vină câteva zile pe lună doctorul de la dispensar, cineva de la APIA, de la CAR, ca să nu mai bată bătrânii drumul peste deal. Nu reușise însă să dea de moștenitori, conacul fusese al boierului Iorgu Băjan, altfel un om bun, făcuse școala din sat, făcuse și o mânăstire mai pe vale, și din punct de vedere legal n-avea ce face, nu era proprietatea primăriei și nu știa cu cine să vorbească ca să-l concesioneze, să-l închirieze cumva. Boierul murise în temnițele comuniste și moștenitorii fugiseră din țară, și de atunci nu se mai știa nimic de ei.
Drumul prin pădure n-a fost așa rău pe cât se temuse, în câteva locuri apa inundase calea și de vreo 2 ori a trebuit să se dea jos ca să dea la o parte lemne căzute, dar altfel mersese destul de bine. Primarul se felicită în gând, făcuse treabă bună cu pietruirea. Când a coborât însă în cătun i-a fost frică să treacă cu mașina podul peste Slănic, viitura adusese lemne și gunoaie din sus, dinspre munte, care rămăseseră înțepenite de pilonii podului, și nivelul apei crescuse amenințător. Și-a lăsat deci mașina mai departe, într-un loc sigur, și a trecut la pas puntea. Oamenii l-au primit bucuroși, atât pentru că așteptau pe cineva care să-i ajute, cât și pentru că aveau încredere în el. Problema nu era că Slănicul ieșise din matcă și inundase holdele din luncă, ci că venise furios și rodea malul, apropiindu-se turbat de case. Iar casele oamenilor erau vechi, bătrânești, unele din paiantă, altele fără fundație de ciment, fuseseră zidite direct pe temelii groase de lemn, sau pe lespezi de piastră, și nu era nevoie ca pământul să se miște prea mult ca să le ia cu el la vale. Au venit apoi pompierii, care nici ei n-au îndrăznit să treacă cu mașina grea puntea șubrezită de viitură, și i-au ajutat pe oameni să-și ducă la loc sigur, în conacul boierului Iorgu Băjan și în biserică, la loc înalt, bunurile sărăcăcioase și animalele din bătături. ‘’Până nu se trage apa n-avem ce face’’, le-au spus ei. Nu erau rău intenționați și se vedea că se străduiau să-i ajute, dar nu te pui cu urgia lui Dumnezeu, cum spuneau bătrânele care citiseră acatiste, așa că s-au resemnat să aștepte dezumflarea Slănicului.
Până ca noaptea să se facă neagră, apa mușcase déjà bine din mal și primele garduri porniseră la vale, spre Dunăre, să vestească năpasta și celor de la câmpie, din Vlașca. De dimineață unii rămăseseră fără cotețe și grajduri. Până seara câteva case își dezveliseră crăpături adânci, ca niște răni profunde, de om spintecat, încă viu, dar care se vede că mult n-o mai duce. Bătrânii au scos din case tot ce se mai putea scoate : scaune, pături, oale, saci cu cartofi, ștergare și scoarțe roase de molii și au așteptat cu fețele încruntate. Lacrimi să plângă nu mai aveau. N-au căzut toate casele, unele au rămas aplecate pe o rână, dar era clar că nu mai puteai să locuiești în ele. Primarul a adus câteva containere și ajutoare alimentare și a promis că va face tot posibilul să obțină fonduri pentru refacerea caselor.
Au trecut apoi zile. Zilele s-au făcut săptămâni și săptămânile s-au făcut luni. Era de-acum toamnă. Primarul Benone Șerbănoiu o luase pe maică-sa la el în vale, dar își întețise vizitele în Burnești. Din fondurile primăriei și din donații adusese câțiva paleți de cărămidă și reușise să toarne câteva fundații. Oamenii nu sufereau de foame, nici de frig, dar nu exista nădejde să se poată muta din containere prea curând. Și iarna bătea la ușă. Locuințele improvizate nu aveau sobe și bătrânii se gândeau cu groază ce vor face când vor veni gerurile cele mari. Primarul promisese iar că nu-i lasă așa, îi ia la centru și-i culcă în căminul cultural, dar nici el nu mai era așa de convins că are puterea pe care oamenii i-o atribuiau. Și oricum, nu aveai cu cine să te-nțelegi. Cum, să plec eu din casa mea ? spuneau oamenii. Din casa în care am trăit și am muncit, din satul meu ca să merg în bejenie printre străini? Așa ceva nu se poate, spuneau ei posomorâți. Șerbănoiu știa că mulți dintre ei se vor înmuia odată cu prima brumă, dar alții poate că nu vor mai face drum așa lung, se vor muta direct la cimitirul cel nou. Erau ciudați bătrânii ăștia, trăiau în alte vremuri, în alte lumi, iubeau cu patimă pământul și n-ar fi vândut nici măcar o palmă, chiar dacă nu mai aveau putere să-l muncească, tot le rămâne la copii, desi copiii nu mai trăiau în sat și nici nu era de crezut că s-ar fi întors să se ocupe de moștenire. N-aveai cu cine să te-nțelegi, ei asta știau și asta făceau, ce apucaseră de la părinți și strămoși d’antan și se încăpățânau să facă la fel, chiar dacă vremurile se schimbaseră, veniseră războaie mondiale, comunism și capitalism, sărăcie și prosperitate ei erau tot aceeași, ca o stâncă udată de ploi și arsă de soare, aceeași ieri, astăzi și în veac. Să îi scoți din casa lor și din satul lor era o dramă de neînchipuit, ca și cum ai lua junicuța de lângă vacă, ca și cum i-ar fi deportat cineva în fundul Siberiei, printre străini, și nu primeau să plece decât cu picioarele înainte. Nici amenințările, nici recompensele nu aveau efect, oamenii ascultau, dădeau din cap în semn de da, da, și tot ce știau ei făceau.
Primarul tocmai venea de la o vizită pe teren când s-a întâlnit prima dată cu delegația Asociației Nonguvernamentale Salvăm Satele României. Aflaseră de cazul bătrânilor din Burnești din presă, sau cel puțin așa pretindeau și acum veniseră cu ajutoare. Aveau o dubă plină cu mâncare, cu haine, cu produse de îngrijire personală, și cereau asistența primăriei pentru a le distribui. Bucuros, Benone i-a însoțit înapoi în Burnești, deși abia se întorsese de acolo și era de-acum ostenit tare. Le-a spus că oamenii nu au atâta nevoie de alimente, ci de bani și de materiale de construcții. Voiau să-și refacă casele, ca să nu petreacă iarna în frig, și lucrul déjà începuse, dar le trebuia scândură, cărămidă, ciment, țiglă. Tot atunci ong-iștii au văzut și adăpostul temporar încropit în conacul abandonat, și au aflat povestea acestuia deși, la câte întrebări detaliate au pus, păreau să-l cunoască déjà destul de bine. Au distribuit ajutoarele și au promis că vor reveni.
Vizita îi umpluse pe bătrâni de nădejde. ‘’Ăștia sunt oameni mari, de la București, au bani, pot să ne ajute’’, spuneau ei și ochii li se udau de lacrimi.
Și într-adevăr, salvatorii au revenit. Primarul i-a primit frecându-și mâinile de bucurie în biroul său. Între timp reușise să înalțe zidurile caselor. Acum trebuia să le pună capacul, măcar ceva provizoriu, cât să treacă iarna. Bucuria i-a fost însă scurtă. Ong-iștii veniseră însoțiți de un avocat, cu multe planuri și cu puțin ajutor concret.
Am găsit moștenitorii conacului, a spus avocatul, și i-a dat primarului un vraf de acte din care rezulta că fata boierului, Anastasia, fugise în Franța, unde și murise, lăsând moștenire drepturile asupra averilor confiscate de comuniști unei nepoate. Nepoata asta era și ea bătrână, nu mai avea nici în clin, nici în mânecă cu România, fusese crescută și educată în Franța, abia înțelegea limba română și nici prin gând nu-i trecea să se mai întoarcă vreodată în țară sau să ceară restituirea proprietăților. De asta nu reușise el, primarul, să dea de moștenitori. Da, dar uite că o firmă de investiții cu sediul în Mexic cumpărase de la bătrână drepturile succesorale. Îi dăduseră niște bani, o nimica toată față de valoarea proprietăților, și bătrâna îi acceptase fără să stea prea mult pe gânduri. El, avocatul, era reprezentatul acestui fond de investiții și fusese contactat de ONG-ul Salvăm Satele României în legătură cu conacul. Povestea nu era foarte bine închegată dar primarul nu-I ardea de investigații. Hai să rezolvăm întâi cu sinistrații, apoi vedem noi cu acte și moșteniri, le spuse el, și tinerii părură de moment să-l aprobe.
Plini de entuziasm, au început să-și expună planul. Conacul va fi retrocedat, actele probabil că sunt chiar aici, în arhiva primăriei, și cu ajutorul domnului avocat, care are în spate un fond de investiții foarte puternic, nu va dura mult până când se vor rezolva toate formalitățile legale. Apoi conacul va fi, cu sprijinul asociației și al primăriei, reabilitat. ‘’Noi vom obține fonduri, o să aducem și voluntari să lucreze, nu vă faceți griji’’, au spus, cu încredere, salvatorii. ‘’Satul are foarte mult potențial turistic, e un sat autentic, care păstrează tradiții vechi și arhitectura tradițională a satelor muscelene de altă dată. Centrul va revitaliza cătunul, care este, orice ați spune, pe moarte. Degeaba ajutăm noi acum, și refacem, dacă nu vin locuitori noi, satul va dispărea. Locuitorii sunt puțini și bătrânii, în câțiva zeci de ani vor fi cu toții morți. Trebuie atrași oameni care să se mute din altă parte, ca să revitalizăm satul. Noi vom face un centru cultural, unde arhitecți și creatori din București vor veni să-și expună lucrările, vom organiza tabere de creație, vom aduce tineri artiști contemporani care, cu siguranță, vor găsi aici inspirația pentru lucrările lor avangardiste. Vor fi și oameni care se vor muta aici din orașe, în căutarea unei vieți tihnite, cum era ea altădată. Vom face din Burnești un model de reinventare a unui sat îmbătrânit, veți vedea !’’.
Șerbănoiu Benone ascultă liniștit. Fața însă i se încruntase și li se arăta tinerilor entuziaști mâhnită. Bine-ar fi, răspunse el, și îi asigură că le va oferi tot ajutorul pentru a lămuri situația legală a conacului și a facilita retrocedarea. Și îi va sprijini să facă centrul cultural despre care i-au vorbit, deși i se pare un proiect utopic și care cere timp și fonduri pe care nu e sigur că asociația le are. Poate că fondul de investiții se va implica și el, dar nu vedea de ce ar face asta, cum va produce centrul cultural bani ? Vrea să creadă că ei dispun de resursele pentru a face tot ce i-au expus, dar pentru moment el are altă problemă pe cap. Vine iarna și oamenii nu au unde locui. În containere nu se pot încălzi. Dacă i-au adus ceva ajutoare pentru a-i pune pe oameni la adăpost : materiale de construcție, sobe, calorifere electrice. Nu, nu i-au adus. I-au adus pe domnul avocat și un plan utopic. Bine, e bine și asta, dar mai bine ar fi fost ceva concret. Că el nu poate să se ducă să le dea oamenilor planuri când ei îi cer soluții concrete, să aibă un locșor unde să poată trăi până la primăvară, când văd ei cum se vor descurca.
Tinerii ong-iști au lăsat preț de o clipă privirea în pământ și au promis că vor reveni în câteva zile. Între timp domnul avocat are nevoie să i se elibereze din arhivă câteva acte foarte importante, și-i întinse primarului lista. Ei se vor consulta cu alte asociații, cu organisme non-guvernamentale, se vor interesa despre posibilele surse de finanțare, ca să revină cu un plan concret de acțiune. Erau însă încrezători că proiectul lor are mare potențial și va schimba fața cătunului.
Primarul Șerbănoiu îi conduse până la ieșire. Întrevederea îi lăsase un gust amar. El avea oameni care nu știau cum vor trece peste iarnă, și ei îi promiteau cai verzi pe pereți, că vor transforma Burneștiul cel lovit de viitură în Mecca hipsterilor din București. Oamenilor le trebuie adăpost și ei le promit artă abstractă. ‘’E și asta o chestie, gândi el, vine omul în galerie, belește ochii la contorsionările alea și se încălzește, că înauntru va fi cald. Dacă ar ține deschis și să lase oamenii să doarmă înauntru tot ar fi ceva.’’
Toamna a fost, din fericire, călduroasă. Oamenii își încropiseră la loc, de bine de rău, gospodăriile. Și-au adăpostit la loc agoniseala în căsuțele și grajdurile șubrezite care rămăseseră încă, de bine de rău, în picioare. Au improvizat cotețe și și-au reparat, cum s-au priceput gardurile. Dar nu s-au bucurat prea tare. Ar fi vrut să poată sta, măcar provizoriu, în casele nou construite. Se adunau mai mulți într-o casă, recuperau din casele vechi ce uși și ferestre se mai puteau folosi, și încropeau un adăpost. Da, dar vezi, fără acoperiș, asta nu se poate. Ar fi avut nevoie și de lemne de foc, căci focurile ar fi trebuit să ardă necontenit, casele nefiind încă bine izolate. Poate că puteau refolosi materiale de la conac : țiglă, căpriori, lați, lemnărie. Îi spuseseră primarului încă din prima zi de după urgie, dar îi refuzase și nu îndrăzniseră să-i calce vorba. Îi ajutase mult și știau că ar fi vrut să renoveze conacul tot pentru ei, pentru a-i ajuta. Acum însă erau în pragul iernii și nu vedeau altă soluție.
Suprinzător, primarul nu i-a mai ușuit, ca ultima data când îi propuseseră asta. Le-a cerut doar timp, să se mai gândească. Să vadă dacă se mai poate face ceva. Aștepta niște răspunsuri, niște fonduri de la minister, niște ajutoare, și bine-ar fi să rezolve așa, e păcat să strice construcția frumoasă, după ce o conservaseră, de bine de rău, atât amar de vreme. E drept că, în cazul acesta, izolarea și drumurile proaste fuseseră de mare folos. Nu poți să furi și să cari pe brațe, pe drumuri desfundate de pădure, marmură grea și uși din lemn masiv. Și nici nu era nevoie de poliție ca să păzească conacul, orice mașină străină atrăgea atenția oamenilor și nu se lăsau până nu aflau cine este și de ce a venit. Să vină niște străini cu o dubă la conac, ăsta ar fi fost evenimentul anului în satul în care zilele erau aceleași de sute de ani, și nu poți să furi când ai zeci de guri care te iau la rost.
Când salvatorii satului au intrat din nou în primărie, tocmai se topea prima brumă din an. Primarul i-a primit din nou, fără prea multe speranțe de data asta. Au venit însoțiți de un architect, care să facă o primă vizită a conacului. Aduseseră promisiuni ferme de finanțare,  și sperau ca din vară să înceapă lucrul, pe măsură ce primeau fondurile. Nu aveau nimic concret semnat deocamdată, dar aveau un vibe foarte bun în urma întâlnirilor. Mai multe asociații se arătaseră interesate de proiect. Până atunci arhitectul urma să facă o schiță, o propunere de renovare și de cum avea să arate conacul. Cu proiectul vor merge la ministerul culturii, la fondul Norvegia – Islanda – Luxemburg, la UE și sigur vor primi banii. Nu se putea să nu, n-aveau cum să nu reușească. Privindu-i, Benone Șerbănoiu se gândi cât de bine ar fi fost să fie atât de entuziasmați și de perseverenți și în a-i ajuta pe oameni, nu doar niște pietre moarte.
-    Bun, mă bucur să aud toate acestea. Știți, eu sunt din Burnești, acolo m-am născut și am crescut, îi cunosc personal pe toți oamenii de acolo. De asta sunt preocupat în cea mai mare măsură de soarta lor. Și e foarte bine că, după mulți ani de declin lent, satul are o șansă să renască. Dar, pentru a renaște, trebuie ca oamenii, câți mai sunt ei, să treacă cu bine peste iarnă și să-și refacă casele și viețile. Altfel, toți acești artiști și oaspeți vor veni într-un cătun mort, fără tradiții, fără locuitori, doar cu pietre reci. Fără oameni, satul își pierde nu doar frumusețea ci și ființa. De asta e foarte important să asigurăm condiții decente locuitorilor, măcar până se desprimăvărează.
-    Așa este, desigur, confirmară, dând din cap, tinerii.
-    Ați reușit, prin partenerii dumneavoastră, să obțineți un sprijin acum, rapid, ca să îi ajutăm pe bătrânii din cătun ?
Aici Salvatorii satelor din România dădură din colt în colt. Ei făcuseră o colectă la început printre prieteni, de aduseseră ajutoare. Ce vorbiseră acuma fusese doar pentru conac. Pentru locuințe nu e de competența lor. Să meargă la ministerul de investiții, la Inspectoratul pentru Situații de Urgență, la prefectură. Prin salvarea satului ei înțelegeau ceva spiritual, o nouă viață, nu ceva material : case și sobe și bătături. Casele erau oricum vechi și prăpădite, frumoase, desigur, interesante din punct de vedere architectural, așa cum e arta naivă a satelor, dar ca ele mai erau mii și mii în toată țara. Pe când conacul, conacul da, era un monument impozant, ridicat în stil Art Nouveau, cu elemente decorative de marmură salvate, nu se știe cum, de furia comunistă și de mare valoare artistică. Și cu o mare valoare economică, gândi, tăcut, primarul. În plus, nu le spusese el că nu de alimente și de îmbrăcăminte au nevoie oamenii ? Ei veniseră cu viziunea, cu master planul, era treaba oamenilor din sat, și a primăriei, să se descurce. Nu pentru oamenii din sat porniseră ei proiectul, la urma urmei erau niște oameni ca oricare alții, țărani proști (ong-iștii n-au folosit aceste cuvinte, dar Benone a înțeles ideea), oameni generici, lambda, așa cum găsești peste tot. Cadrul natural și frumusețea conacului erau unice și-i atrăseseră acolo, nu oamenii, nici casele lor. Promiteau însă să popularizeze situația grea a satului pe site-ul asociației și pe pagina de Facebook, să le lase primarul un cont în care se pot face donații.
Șerbănoiu n-a mai zis nimic. S-a scuzat că nu-I poate însoți în vizita pe teren. A doua zi, dis de dimineață, a apărut în sat cu o echipă de muncitori. Muncitorii s-au apucat să demonteze sistematic conacul, încercând să recupereze cât mai multe materiale folositoare. Țigla era bună în cea mai mare parte, bârnele acoperișului la fel. Au scos puținele uși și ferestre care erau încă întregi, au desfăcut căpriori, lați, bârne și placaje. Elementele ornamentale din marmură au fost demontate cu grijă și deopozitate în pivnița conacului. În zilele următoare, din materialele recuperate s-au improvizat acoperișuri caselor în construcție. Lemnăraia coaptă a fost tăiată cu circularul și o stivă mare s-a înălțat în curtea conacului.
Bătrânii priveau mulțumiți. Abia după ce s-au asigurat că nu e o nălucire, l-au întrebat pe primar cum de s-a răzgândit.
-    Au venit bucureștenii ăștia, că ne ajută, că fac și că dreg. Că repară ei conacul și fac mare centru cultural de artă modernă. I-am întrebat : toate bune și frumoase, dar pentru oameni, pentru oameni faceți ceva? Au zis că nu, că nu pentru oameni au venit ei aici. Oameni sunt peste tot. Pe ei îi interesează conacul, decorațiile, piatra. De când e o piatră moartă mai important decât un om viu? De când e o piatră, cât ar fi ea de frumos sculptată, mai valoroasă decât viața unui om ? O clădire o construiești la loc, dar viața unui om n-o mai aduci înapoi. Ei, am zis eu atunci, dacă vă pasă mai mult de piatră, care e moartă, care nu suferă de frig și foame, decât de oameni, care sunt vii și îngheață în containere, înseamnă că sunteți pietre, nu oameni. Și altceva decât piatră nu meritați să primiți de la noi. Știu ce o să se întâmple : ei o să ne critice din apartamentele lor călduroase că am săvârșit un act barbar, că se pierde patrimoniul țării.  Eu o să vin prin sat și o să viu mulțumit că mi-am făcut datoria și oamenii au un adăpost peste iarnă și nimeni n-o să-nghețe cât timp eu sunt primar. Până una alta ei nu sunt proprietari în acte, actele sunt la primărie, și până le dau eu drumul totul se va fi isprăvit. Când o să vină o să mai găsească doar decorațiile de marmură. Asta vor, asta le dăm. 
Scuipă scârbit, se urcă în Duster și plecă înapoi spre vale.