PLOAIA DE MAI

Pentru cineva, care a uitat un strop de ploaie pe pervazul lacrimii mele...

Ploaia de mai a coborât brusc pe cărarea pe care te aşteptam, cu braţele deschise, ca ramurile bradului, care a ieşit biruitor de sub mantaua iernii... „Ploua infernal!..", îi ziceam inimii, care a ieşit să culeagă o floare plăpândăşi gânditoare, de sub coroana copacului înmu- gurit. Inima m-a luat de fuiorul privirii şi a pornit să căutăm ungherele sevelor copacilor înalţi din huceagul trupului... Călătoream şi ne miram de desişurile pline de fragi ale mirării... Ce bine că am pornit în căutarea ta, îmi era atât de dor de tine, încât lăsam sevele lacrimilor să se transforme-n diamante... Poate, veni-vor căutătorii de diamanteşi vor striga: ave iubirea!... ave!... Nu ştiu dacă cornul lunii le va auzi, dar, sigur, tremurul munţilor le va răspunde: ave!... ave!... Ploua invers spre cer... Lacrimile tale se transformau în fluturi, poposind pe ulcelele mirosurilor florilor de mai... Cineva mă trăgea de mână spre abis, eu mă încordam, strângeam ţepii ramurilor de brad sub mantaua nevăzută a iubirii... – De ce nu vii?... susurau vâlcelele, murmurau mugurii, susurau pâraiele din nadirul munţilor, din vizuina strigătului meu...

–M-am împotmolit în lanurile simţirii ale Câmpiei Eterne – mi-a zis ea şi a zburat mai departe, călătorind orizontul... Caii roşii s-au trezit din amor – firea iernii - şi-au pornit în căutarea câmpiei cu maci roşii... Curgea galopul lor prin vene-mi, necheza labirintul ecoului tulnicelor din pragul aşteptării... Tu tot nu veneai... Mă adumbream sfios, mă-ncolăceam duios în vrejul cântecului de fluier... Ploaia de mai m-a răscolit... Eu tot te aşteptam... Brazii, luându-se de mână, au ieşit din mine şi-ţi fredonau iubirea... Ploua...